Ăla? E pesedist, n-ai ce discuta cu el. Ălălalt? E un băsist notoriu, nici nu vreau s-aud de el.

De cîte ori n-ați auzit, în zilele noastre, astfel de replici? Am trăit degeaba atîția ani? În continuare etichetăm sumar oamenii și discutăm sau nu cu ei doar în funcție de preferințele lor politice?

Am mai trăit episoade dintr-astea, și încă intens, pe la începuturile Dilemei. Revista a apărut în ianuarie 1993. Primii trei ani de după căderea lui Ceaușescu fuseseră foarte tensionați din cauza politicii. Lumea românească se împărțise în două tabere radicale: cu puterea sau împotriva ei. S-au rupt prietenii și familii pentru că unii „țineau cu Iliescu” și ceilalți nu. Să ții cu Iliescu și cu guvernul îți putea atrage imediat acuzații că ești securist și neocomunist, iar să fii de partea țărăniștilor te trimitea brusc în tabăra „trădătorilor de țară”, care voiau să vîndă țara străinilor și să-l aducă înapoi pe rege (perceput atunci, evident, tot ca „străin”). []