Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.