În episoadele anterioare, ne-am plictisit împreună făcînd – școlărește – analiză pe text: am avut în vedere legile pentru susținerea cărții și lecturii pe care le avem sau nu le avem, pentru că parlamentarii le-au respins. Pe scurt: conform Constituției, suveranitatea îi aparține poporului, iar poporul și-o manifestă prin reprezentanții lui aleși. În materie de carte și lectură, poporul suveran (prin reprezentanții săi) cam asta a putut să facă, deocamdată: niște legi prost gîndite, prost făcute și despre ale căror efecte nu știm mai nimic (bunăoară: pe 16 februarie, după ce pe 15 poporul suveran a sărbătorit Ziua Națională a Lecturii, au crescut oare vînzările de cărți? știe cineva?).

Am tradus o carte din limba franceză fără să folosesc vreun dicționar tipărit. Mvaaai – vor zice, probabil, unii – și te lauzi cu asta, în vremurile astea cînd cartea tipărită e în pericol? Yess! – vor exclama, probabil, alții – felicitări, lumea digitală a triumfat! Dar eu nici nu mă laud, nici nu mă-ntristez, nici nu mă las cuprins de entuziasm. Pur și simplu constat că se poate. Și e foarte eficient.

Dragi cetățeni ai României Noi, transmitem live defilarea organizată, ca în fiecare an din 2022 încoace, de Ziua Națională a Consensului. Sînt convins că toată lumea știe despre ce e vorba, dar îmi face o deosebită onoare și plăcere să reamintesc reperele cele mai importante ale ultimilor ani.

Originea acestei sărbători este ziua de 4 noiembrie 2021, cînd liderii celor mai importante două partide au stabilit să guverneze împreună, urmînd ca premierul să fie numit prin rotație. O idee simplă, trebuie să recunoaștem. Dar toate marile idei sînt simple, nu-i așa?

Văd că la tribuna oficială a apărut dl Klaus Iohannis, președintele de onoare al României, alături de premierii-fondatori ai Noii Românii, Marcel Ciolacu și Florin Cîțu. Mulțimea prezentă îi privește în tăcere.

Pe la jumătatea anilor ’90, cînd internetul abia trecuse de genunchiul broaștei, iar „digitalizare” încă era un cuvînt necunoscut pentru cei mai mulți, citeam tot felul de studii simandicoase despre cum vor evolua tehnologiile comunicării și cum se vor constitui „comunități online” în cadrul cărora oamenii își vor împărtăși (azi se zice „șerui”) ideile, opiniile, gusturile. Being Digital (1995), cartea în care Nicholas Negroponte descria – simplu, pe-nțeles, cu umor – modul în care digitalizarea ne va schimba viețile a fost un bestseller și a generat (alături de alte scrieri, desigur) o anume euforie a schimbării, un soi de optimism tehnologic molipsitor. Era vorba acolo, între altele, de niște „autostrăzi ale informației” și de ușurința de a comunica, de accesibilitatea minunatelor dispozitive care, nu-i așa, vor face viața umanității mai bună.

Printre alte forme de imbecilitate pe care rețelele sociale le permit, ba chiar le favorizează, a mai apărut una. Circulă, de la o vreme (pe Facebook, pe grupuri de whatsapp etc.), o poză cu steaua galbenă în șase colțuri impusă cîndva de legile antisemite pe care scrie „Român nevaccinat” sau „Eu nu mă vaccinez”.

„Rețelele sociale dau dreptul la cuvînt unor legiuni de imbecili care altădată vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să dăuneze colectivității. Erau imediat reduși la tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvînt ca și un laureat Nobel. E o invazie a imbecililor”. Aceste cuvinte ale lui Umberto Eco, rostite în 2015, s-au viralizat, cum se spune: de atunci încoace, sînt reluate și redistribuite masiv pe rețelele sociale sau citate de lideri de opinie și influensări. Ce ironie, totuși: Umberto Eco a scris mult (și esențial) despre mass-media și comunicare, a coordonat o enciclopedie multimedia în anii ’90 (cînd mulți intelectuali umaniști habar nu aveau cum funcționează computerele și internetul, dar erau convinși că vor duce la „moartea culturii”), e autorul unui fundamental Tratat de semiotică, ba chiar și literatura sa de ficțiune conține multe teme din sfera comunicării. Dar a ajuns să fie pomenit „în masă” tocmai cu aceste fraze spuse jurnaliștilor imediat după ceremonia în care i se acordase laurea honoris causa la Universitatea din Torino (pe care o absolvise în îndepărtatul an 1954, cînd un computer ocupa o cameră întreagă). Conferința pe care a ținut-o cu acea ocazie avea ca temă sindromul complotului. Căci nimic nu e întîmplător, nu-i așa?