Impulsul comparației e firesc, dar depinde cu cine te compari și cu ce te alegi din asta. Cum spuneam în episodul anterior, în materie de carte și lectură am sesizat, ani la rînd, o tendință de raportare la țări care se află „foarte sus”: Suedia, Germania, Franța… Nu-i rău, chiar dacă e, după gustul meu, nițel obsesiv și, mai ales, nepractic. Bunăoară, în cazul Suediei („deși are o populație de două ori mai mică decît România, Suedia are o piață de carte de X ori mai mare”, zice un refren din presă), ar trebui să ne raportăm nu la Suedia de acum, ci la Suedia din anii 1950, căci de acolo am avea cîte ceva de învățat… O să revin altădată la acest caz.
Citește în continuare „„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 4: Între timp, Italia, sora noastră de gintă latină…”„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 3: Autosatisfacția lamentării și ce-ar fi de făcut
În episoadele anterioare, ne-am plictisit împreună făcînd – școlărește – analiză pe text: am avut în vedere legile pentru susținerea cărții și lecturii pe care le avem sau nu le avem, pentru că parlamentarii le-au respins. Pe scurt: conform Constituției, suveranitatea îi aparține poporului, iar poporul și-o manifestă prin reprezentanții lui aleși. În materie de carte și lectură, poporul suveran (prin reprezentanții săi) cam asta a putut să facă, deocamdată: niște legi prost gîndite, prost făcute și despre ale căror efecte nu știm mai nimic (bunăoară: pe 16 februarie, după ce pe 15 poporul suveran a sărbătorit Ziua Națională a Lecturii, au crescut oare vînzările de cărți? știe cineva?).
Citește în continuare „„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 3: Autosatisfacția lamentării și ce-ar fi de făcut”„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 2: Citește, popor, că ți-am dat legi!…
Putem noi pentru ca să spunem că parlamentarii noștri nu-s preocupați de cărți și de citit? Nu putem. Ne-ar bate Dumnezeu. Nu ne-au dat ei, în grija lor pentru mai binele public, o solemn intitulată Lege pentru instituirea anului 2019 ca Anul Cărţii în România? Ba ne-au dat. Și nu s-a instituitără? Ba s-a.
Citește în continuare „„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 2: Citește, popor, că ți-am dat legi!…”„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 1: Scurt inventar de legi respinse

Photo by Zach Plank on Unsplash
Argument
Asociația Editorilor din România a lansat „Pactul pentru lectură”: o serie de dezbateri și de evenimente desfășurate de-a lungul acestui an care să atragă atenția asupra stării proaste în care se află piața de carte și cititul în România. Eventual să genereze și soluții de îmbunătățire. Există și o petiție, care poate fi semnată aici.
Aproape că îmi vine să spun „în sfîrșit, AER a luat taurul de coarne”. Numai că taurul a ajuns cam schilav, iar coarnele îi sînt cam boante. Situația pieței de carte și a lecturii în România e foarte proastă. Și deocamdată nu se anunță vremuri mai bune.
De ce s-a ajuns aici? Din multe motive, pe care voi încerca să le explic pe rînd, într-un fel de serial (că tot sînt la modă serialele). E felul meu de a susține inițiativa AER. Pentru că editorii nu trebuie lăsați singuri în această luptă: nu e doar problema lor. Faptul că se citește puțin (și prost, aș zice) e o problemă a societății în ansamblu. Cu consecințe serioase acum și – mai ales – peste cîteva zeci de ani. Într-o carte apărută acum aproape cinci ani, am scris că lectura e o temă strategică și îmi mențin părerea. Între timp lucrurile s-au înrăutățit și au apărut complicații noi, așa încît piața de carte și lectura chiar au nevoie de măsuri complexe, într-un plan integrat.
Citește în continuare „„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 1: Scurt inventar de legi respinse”Cărtărescu, traducerile și Statul român
Pentru că s-a reluat povestea propagandistică (veche de peste 10 ani) despre „Statul român care finanțează traducerile din Mircea Cărtărescu”, fac o nefăcută: pun aici un text lung, prea lung pentru un blog. E un fragment din cartea mea Cultura română pe înțelesul patrioților (Editura Humanitas, 2018). O fac pentru că m-am documentat foarte bine și am lămurit „povestea” cu fapte și cifre. Evident, nu sper că propagandiștii se vor retrage în găoace: răutatea și invidia își vor vedea în continuare de treabă. Dar, în timp, tot felul de oameni onești m-au întrebat „cum stau, de fapt, lucrurile?”. O să le pot da linkul la acest text, să citească explicațiile pe scurt. „Pe lung” se găsesc în carte.
Citește în continuare „Cărtărescu, traducerile și Statul român”Dexonline, ATILF și tezaurul pierdut. Cum nimerim cu digitalizarea în gard
Am tradus o carte din limba franceză fără să folosesc vreun dicționar tipărit. Mvaaai – vor zice, probabil, unii – și te lauzi cu asta, în vremurile astea cînd cartea tipărită e în pericol? Yess! – vor exclama, probabil, alții – felicitări, lumea digitală a triumfat! Dar eu nici nu mă laud, nici nu mă-ntristez, nici nu mă las cuprins de entuziasm. Pur și simplu constat că se poate. Și e foarte eficient.
Citește în continuare „Dexonline, ATILF și tezaurul pierdut. Cum nimerim cu digitalizarea în gard”Ziua Națională a Consensului. Transmisie live, Patria TV, 4 noiembrie 2031
Dragi cetățeni ai României Noi, transmitem live defilarea organizată, ca în fiecare an din 2022 încoace, de Ziua Națională a Consensului. Sînt convins că toată lumea știe despre ce e vorba, dar îmi face o deosebită onoare și plăcere să reamintesc reperele cele mai importante ale ultimilor ani.
Originea acestei sărbători este ziua de 4 noiembrie 2021, cînd liderii celor mai importante două partide au stabilit să guverneze împreună, urmînd ca premierul să fie numit prin rotație. O idee simplă, trebuie să recunoaștem. Dar toate marile idei sînt simple, nu-i așa?
Văd că la tribuna oficială a apărut dl Klaus Iohannis, președintele de onoare al României, alături de premierii-fondatori ai Noii Românii, Marcel Ciolacu și Florin Cîțu. Mulțimea prezentă îi privește în tăcere.
Citește în continuare „Ziua Națională a Consensului. Transmisie live, Patria TV, 4 noiembrie 2031”Tăria opiniunilor de sub patrafirul biților
Pe la jumătatea anilor ’90, cînd internetul abia trecuse de genunchiul broaștei, iar „digitalizare” încă era un cuvînt necunoscut pentru cei mai mulți, citeam tot felul de studii simandicoase despre cum vor evolua tehnologiile comunicării și cum se vor constitui „comunități online” în cadrul cărora oamenii își vor împărtăși (azi se zice „șerui”) ideile, opiniile, gusturile. Being Digital (1995), cartea în care Nicholas Negroponte descria – simplu, pe-nțeles, cu umor – modul în care digitalizarea ne va schimba viețile a fost un bestseller și a generat (alături de alte scrieri, desigur) o anume euforie a schimbării, un soi de optimism tehnologic molipsitor. Era vorba acolo, între altele, de niște „autostrăzi ale informației” și de ușurința de a comunica, de accesibilitatea minunatelor dispozitive care, nu-i așa, vor face viața umanității mai bună.
Citește în continuare „Tăria opiniunilor de sub patrafirul biților”Români verzi cu stea galbenă
Printre alte forme de imbecilitate pe care rețelele sociale le permit, ba chiar le favorizează, a mai apărut una. Circulă, de la o vreme (pe Facebook, pe grupuri de whatsapp etc.), o poză cu steaua galbenă în șase colțuri impusă cîndva de legile antisemite pe care scrie „Român nevaccinat” sau „Eu nu mă vaccinez”.
Citește în continuare „Români verzi cu stea galbenă”Marmelada digitală și mica tiranie a prostelii
„Rețelele sociale dau dreptul la cuvînt unor legiuni de imbecili care altădată vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să dăuneze colectivității. Erau imediat reduși la tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvînt ca și un laureat Nobel. E o invazie a imbecililor”. Aceste cuvinte ale lui Umberto Eco, rostite în 2015, s-au viralizat, cum se spune: de atunci încoace, sînt reluate și redistribuite masiv pe rețelele sociale sau citate de lideri de opinie și influensări. Ce ironie, totuși: Umberto Eco a scris mult (și esențial) despre mass-media și comunicare, a coordonat o enciclopedie multimedia în anii ’90 (cînd mulți intelectuali umaniști habar nu aveau cum funcționează computerele și internetul, dar erau convinși că vor duce la „moartea culturii”), e autorul unui fundamental Tratat de semiotică, ba chiar și literatura sa de ficțiune conține multe teme din sfera comunicării. Dar a ajuns să fie pomenit „în masă” tocmai cu aceste fraze spuse jurnaliștilor imediat după ceremonia în care i se acordase laurea honoris causa la Universitatea din Torino (pe care o absolvise în îndepărtatul an 1954, cînd un computer ocupa o cameră întreagă). Conferința pe care a ținut-o cu acea ocazie avea ca temă sindromul complotului. Căci nimic nu e întîmplător, nu-i așa?
Citește în continuare „Marmelada digitală și mica tiranie a prostelii”