Sorin Grindeanu a fost exclus din PSD, iar membrii forului de conducere al partidului au votat în unanimitate. Și alte excluderi din partidul majoritar s-au făcut la fel: cu unanimitate. Miniștrii din Guvern și-au dat toți demisia, cu o excepție (Augustin Jianu, ministrul Comunicațiilor), pentru că așa le-a cerut Partidul. Întrebați, cu o zi înainte, dacă vor demisiona, unii miniștri au și motivat, din toți rărunchii lor de oameni slabi, cu vocația subordonării: „dacă Partidul mi-o cere, demisionez, căci Partidul mi-a dat această funcție, n-am adus-o de-acasă”.
Primarul Iașiului, Mihai Chirică, a descris, verosimil, cum decurge o ședință de excludere din PSD.
Cea mai la îndemînă e comparația cu dictatura comunistă. Au făcut-o deja destui, argumentînd că PSD (dar nu numai: și în alte partide au existat situații asemănătoare!) a rămas în logica partidului unic, iar Liviu Dragnea se străduiește să fie un lider autoritar. Dar cred că aceasta e doar o jumătate din explicație. Sigur că Liviu Dragnea asta încearcă să facă, pentru că atîta știe, atîta poate, atît a înțeles din politică. Așa a condus județul Teleorman – punîndu-și oameni de încredere în posturi-cheie, vînzînd și cumpărînd încredere și dependență – și a crezut că tot așa trebuie condusă și o țară. Mintea sa mică și îngustimea sa provincială l-au împiedicat să priceapă că nu poate extinde modelul „conducerii prin cumetrie” la nivel național (se mai putea pe vremea lui Iliescu și Năstase, acum e prea tîrziu). Dar asta e problema lui.
Ca să întregim tabloul, ar trebui să ne uităm mai atent nu doar la lider și la umbrele lui (Olguța Vasilescu, Gabriela Firea etc.), ci și la ceilalți. Ceilalți tac și execută orbește. Nemulțumiții – din ce în ce mai mulți, se pare – tac și ei. Votanții PSD vor liniște în țară (cum a zis Ion Iliescu încă din 1990) și au înțeles din democrație doar atît: că majoritatea decide tot și că guvernul trebuie lăsat să lucreze ca să ne dea salarii mai mari și să ne meargă, vorba lui Dragnea, „mult mai bine”.
Ei, aici e problema. Dragnea face ce face pentru că există destui care îl aprobă, îl aplaudă, îi curăță scamele de pe rever. Același lucru se întîmplă însă și la niveluri mai mici. Pentru că prea mulți oameni tac și înghit, pentru că sistemul complicităților în rele este încă dominant în societatea românească. Avem mii de teze de doctorat plagiate nu (numai) din cauza legislației, ministerului, comisiilor și paracomisiilor de tot felul, ci (și) pentru că oamenii care știu că profesorii X și Y fac măgării tac. Că doar n-o să-și pună în pericol cariera, nu? S-au întîmplat tot felul de porcării prin spitale (de la șpăgi nesimțite la achiziții dubioase) pentru că oamenii care știau ce se întîmplă au tăcut. În școli, toată lumea a știut, ani la rînd, că directorii sînt numiți politic și i-a răbdat înghițindu-le în sec incompetența (că nu te pui „cu partidul”). În diferite locuri din administrația publică, se știe că X e nepotul lui Y, că o fătucă zglobie și prostuță a fost promovată pentru că e amanta directorului, că un băiat cam bleg a fost avansat pentru că i-a cărat geanta lu’ șefu’, că ăla e combinat în afaceri cu ălălalt. La baza societății, funcționează perfect un soi de lege a tăcerii și a supunerii. Cînd cineva deschide gura să se împotrivească ori să argumenteze că nu-i bine ce se întîmplă, e taxat de „ciudat” („ce-are ăsta? i s-a urît cu binele?”). Sau „e omul cuiva”, e „o unealtă” a intereselor murdare care ne strică liniștea. Noi nu tre’ să fim ca el. Noi, dacă așa a zis șeful, așa facem. Votăm în unanimitate, tăcem mîlc, înghițim abuzurile mici (fără să ne dăm seama că așa deschidem porțile spre abuzurile mari) și-apoi ne descărcăm oftica la o bere cu prietenii și ne indignăm că „țara asta n-o să iasă niciodată din rahat”. Ne sufocăm în damful rahatului național, dar suportăm în liniște și disciplină abureala răhățeilor de toate zilele, sperînd că se va transforma în parfum după ce-o să ne crească leafa.
Și-atunci de ce ne mirăm că Liviu Dragnea & co. au ajuns să facă ce vor? Și să instaureze un fel de demo-dictatură originală, mică și șmecheră, în care mecanismele democrației sînt simulate și manevrate în favoarea unei găști? Căci, nu, nu e dictatură (cum nici pe vremea lui Băsescu n-a fost, deși s-au scris tone de prostii pe tema asta), nu e încă un regim autoritar. Dar s-ar putea ajunge și acolo. Căci dictatorii – fie ei și mărunți, de nivel județean sau local – se nasc nu doar pentru că le înflorește în cap ideea puterii și a autorității, ci și pentru că au parte de aplauze, unanimități și tăceri.
Foto: Lucian Muntean
mirceavasilescu.blog 