Ia uitați aici frumusețe de non-gîndire rămasă în 1991-1992: „Dacă aceste demonstrații acreditează ideea că România este instabilă, că e o țară neguvernabilă, toată lumea pierde. Avem obligația să respectăm imaginea țării și să nu dăm senzația că suntem o țară neguvernabilă”. Și, bineînțeles, vine și bomboana „manipulărilor”: „trebuie să își asume repsonsabilitatea toți cei care poate din spate i-au îndemnat să iasă”. Așa a spus doamna Ecaterina Andronescu după protestele din 20 ianuarie 2018.
La începutul anilor ’90, în numele „stabilității țării”, s-a născut „patrulaterul roșu”: PDSR guverna împreună cu Partidul Socialist al Muncii (descendent declarat al PCR) și cu două partide naționaliste și xenofobe, PUNR și PRM. Ion Iliescu spunea la tot pasul că avem nevoie de stabilitate și așa justifica faptul că se aliase cu partide pur și simplu reacționare și nedemocratice, subproduse ale comunismului. Opoziția, după mintea d-lui Iliescu, „destabiliza țara”: organiza proteste și cerea reforme democratice, în loc să stea cuminte la locul ei și să aibă o „atitudine constructivă” față de putere. Și, din cauza opoziției (împinsă de la spate de forțe obscure, desigur), se strica imaginea țării în străinătate. Așa a început povestea „stabilității”.
După un sfert de veac, doamna Ecaterina Andronescu o reia exact în aceiași termeni și cu aceeași obsesie: „imaginea României în străinătate”. Asta pentru că d-na Andronescu este însăși întruchiparea acestui tip de „stabilitate”: a fost, nici nu mai știu cîți ani (mulți, prea mulți) în fruntea sistemului de educație, fie ca ministru, fie în comisiile parlamentare pentru învățămînt. Starea (mai bine zis halul) în care se află învățămîntul nostru se datorează în bună măsură stabilității sale în fruntea bucatelor (căci, și cînd n-a fost ministru, și-a pus în funcție oameni de-ai săi). Iar acum, pare-se, „ia în calcul” să ocupe iar funcția ministerială.
Asta înseamnă, după d-na Andronescu, „stabilitate”: să fie ani la rînd la putere, cu rezultate dezastruoase, și să mai vrea o tură, iar lumea să tacă și să-nghită. Ba chiar să se bucure că scapă de Liviu Pop, care a avut o „stabilitate” mai mică în funcție (dar suficientă pentru a mai da peste cap ce se mai putea).
Nu e de mirare că doamna Andronescu gîndește așa. Nu e singura, asta e „linia de gîndire” dominantă în PSD, pentru care democrația înseamnă ca oamenii să voteze o dată la patru ani și apoi să stea cuminți și să înghită tot, în liniște, că altfel se strică stabilitatea. Cine gîndește altfel e dubios, manipulat de străini, destabilizator care face rău țării. E vechiul principiu comunist „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, reșapat într-o democrație simulată. Asta ar vrea doamna Andronescu și colegii săi: o Românie „cu ciocu mic”, în care cetățenii să nu fie cetățeni, ci supuși ai Statului atotputernic. Să se bucure că mai primesc o sută de lei la leafă sau la pensie și să-și plătească taxele la buget. Căci Bugetul de stat e, pentru PSD, un fel de zeitate; tot ce înseamnă activitate independentă, profesiune liberală și inițiativă privată trebuie jertfit în numele Bugetului.
Eu nu cred, ca alții, că doamna Andronescu a vrut să manipuleze. Nu mă îndoiesc că domnia sa crede sincer în spusele sale și a vorbit cu toată convingerea. Asta a înțeles din democrație. Și mulți colegi de-ai săi, stabili și ei în funcții, cred tot așa: că asta e democrația, asta înseamnă Statul, politica, relația cu cetățenii. Pentru asta luptă. Nu au nici educația, nici cultura, nici capacitatea intelectuală pentru a pricepe ce înseamnă guvernarea modernă și care sînt problemele societății de azi și de mîine. „Stabilitatea” despre care vorbesc nu exprimă altceva decît frica lor de oamenii care se simt liberi să spună ce au de spus, inclusiv în stradă. „Stabilitatea” asta ne mănîncă zilele.
Cînd vorbea Ion Iliescu despre „stabilitate”, în anii ’90, i se reproșa că vrea „perestroika” sau „comunism cu față umană”. Ăștia de acum au făcut un pas înapoi, către stagnarea din vremea lui Brejnev.
Foto: Vlad Mixich
mirceavasilescu.blog 