La începuturile Dilemei, în 1993, cînd lumea românească era foarte divizată politic și cultural (nu că acum ar plezni de-atîta unire și solidaritate…), a apărut în redacție ideea de a organiza niște dezbateri pe temele actualității, la care să invităm persoane cu opinii diferite, din grupări ideologice diferite. Azi pare banal, dar atunci era foarte greu, căci oamenii pur și simplu nu voiau să stea de vorbă cu cei de altă părere. Așa încît am avut multe eșecuri în încercarea de a-i aduce laolaltă.

Refuzul tipic era cam așa: îl sunam pe X, îi spuneam despre ce e vorba, accepta invitația, și-apoi întreba „dar cine mai vine?”; „mai vine și Y”, îi spuneam, și cădea totul: „eu cu Y n-am ce discuta, mulțumesc”. Dar, passons. Am reușit, totuși, să facem destule dezbateri interesante, aducînd la masa dialogului liberali și socialiști, conservatori și progresiști ș.a.m.d. Discutam (iar unul dintre redactori modera discuția), înregistram pe un casetofon (nu erau reportofoane pe atunci), transcriam discuția – care era o conversație liniștită, căci reușeam să netezim asperitățile și „tăria opiniunilor” – și o publicam în revistă, sub titlul „Divanul Dilemei”. Făceam, adică, în variantă tipărită, ceea ce au făcut televiziunile mai tîrziu, cînd a început epoca talk-show-urilor. Cîteodată glumeam în redacție zicînd că „Dilema a adus talk-show-ul în România”.

În 2005, deveniserăm de vreun an Dilema veche, sub patronajul lui Mircea Dinescu. Vrînd să înnoim cumva revista, a reapărut ideea „Divanului”, într-o formulă nouă: de data aceasta ne-am hotărît să avem un singur invitat, care să fie luat la întrebări de toată redacția. Zis și făcut. Primul care ne-a venit în minte – nu mai știu cine l-a propus, căci stilul de lucru al redacției era atît de bine rodat în materie de brainstorming și consultări reciproce, încît adesea aveam senzația că ideea a fost a tuturor – a fost dl Neagu Djuvara.

Era luna august, lumea era în vacanță, iar noi ne-am trezit că vrem să aducem un om să-l chinuim două ceasuri cu întrebări. Nu mai eram în 1993, televiziunile făceau astfel de dezbateri în fiecare zi. Iar televiziunile aveau și aer condiționat, în timp ce noi lucram într-un sediu cam precar (sînt eufemistic), pus la dispoziție (salvator!) de Mircea Dinescu. De ce-ar fi acceptat cineva o astfel de invitație, de ce și-ar fi pierdut cineva două ore din viață ca să stea de vorbă cu o redacție întreagă? Și ce fel de specie jurnalistică mai era și asta, unde se mai văzuse ca o personalitate culturală să fie intervievată de douășpe sau paișpe persoane? Și cine o să citească ditamai textul, înșirat pe două pagini de revistă? Și, mai ales, cine o să citească „cearșaful” ăsta online? (Căci începuse epoca „web 2.0 și toți pricepuții din jurul nostru spuneau că online tre’ să publici numai texte scurte, nimeni nu stă să citească pe site articole de 25.000 de caractere).

Eram convinși că dl Djuvara n-o să accepte, o să ceară o amînare pentru după vacanță… Ei bine, nu. A venit, îmbrăcat în haine lejere de culoare albă, și-am avut o discuție firească de parcă era coleg de redacție cu noi de cînd lumea. Dl Neagu Djuvara a fost de bun augur: așa s-a născut seria nouă a „Divanurilor”, pe care am continuat-o cîțiva ani, invitînd o bună parte a cremei intelectuale și culturale – scriitori, regizori, actori, istorici și alții. Iar discuția cu domnia sa (pe care am intitulat-o „Neagu Djuvara, un liberal incorect politic”) i-a contrazis și pe „pricepuții” în materie de mediu online: a vut vreo 20.000 de vizualizări pe site. Cred și acum că „Divanurile” noastre (care, dincolo de munca redacțională, erau pentru noi ocaziile unor discuții fermecătoare cu niște oameni cu totul speciali) ne-au ieșit bine pentru că am început bine, încurajați de firescul d-lui Djuvara.

Cînd am făcut discuția, erau treizeci și ceva de grade afară, iar soarele care se îndrepta spre apus bătea fix în ferestrele noastre. Așa se explică întrebarea din final a d-lui Andrei Pleșu: „Am o întrebare colaterală! M-a frapat în tinereţe că, în verile cele mai călduroase, conu’ Alecu Paleologu nu transpira! Constat că nici dvs. nu transpiraţi! Este vreun secret boieresc pe care noi nu îl cunoaştem? Ajung să cred că este o problemă ce ţine de educaţie!”. Puteți citi fermecătorul răspuns (și tot Divanul) aici.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.