Anul Cărții s-a încheiat. Revenim la normal?

2019 a fost „Anul Cărții”, instituit prin lege, care a lansat „Programul național «România citește»”: „organizarea de întâlniri săptămânale ale elevilor cu voluntari, precum părinți, personalități publice, jurnaliști. În cadrul Programului, voluntarii vor lectura împreună cu elevii fragmente din operele literare incluse în programa școlară”; de asemenea, acest Program (național, nu glumă!) presupunea și „organizarea de întâlniri bianuale ale elevilor cu scriitori români contemporani, de anvergură națională sau locală, care să lectureze fragmente din propriile creații literare, în scopul încurajării lecturii și promovării acestora”.

Ce-ați observat, dragi cititori, în 2019, pe meleagurile scumpei noastre patrii, în legătură cu „Programul național «România citește»”? Eu – mai nimic; așa că am rămas cu prima observație făcută la apariția legii: în Parlament nu se spune/scrie „a citi”, ci „a lectura” – că deh, probabil că parlamentarilor le sună mai „ielegant” așa. În fapt, folosirea lui „a lectura” arată doar semidoctism și fandoseală.

Altminteri, știu mulți scriitori care merg în școli la întîlniri cu elevii, știu mulți profesori care organizează cercuri sau cluburi de lectură, știu voluntari care donează cărți bibliotecilor de la școlile sătești. Vreau să spun că astfel de activități se desfășurau oricum, și fără să aibă deasupra o pălărie numită „Programul național «România citește»”. A fost o lege inutilă. Nici vorbă de „Program național”, funcționăm în continuare după principiul strămoșesc „omul sfințește locul”: unde există oameni cu drag de copii și de lectură, se întîmplă ceva; unde nu – nu.

În schimb, alte inițiative legislative care ar putea ajuta concret piața cărții zac de multă vreme în Parlament (am scris despre ele acum șase luni, aici).

2020 va fi, așadar, un an normal; sau, dacă preferați, va fi ca și 2019, doar că nu i se va spune „Anul Cărții”. Iar în România, normalitatea în materie de carte și lectură stă cam așa:

• piața de carte e foarte mică (estimată la vreo 60 de milioane de euro, plus încă vreo 30-40 piața manualelor și a auxiliarelor școlare);
• accesul la carte e complicat: nu se știe exact cîte librării (mai) există – s-ar părea, vreo două sute – și ele sînt plasate în orașele mari (deci mai bine de jumătate din locuitorii României trăiesc în localități unde nu există librării); librării online? Da, avem, dar numai 3% dintre adulții români cumpără cărți online;
• în 1990 existau în România 16665 de biblioteci, din care 4458 erau biblioteci publice; în 2016, mai rămăseseră 9832, din care 2304 biblioteci publice (conform bazei de date TEMPO de la INS);
• știm că se citește puțin (am detaliat chestiunea într-o carte apărută în 2018 la Editura Humanitas), din diverse sondaje, mai ales din Barometrul cultural, dar nu s-a făcut în 30 de ani nici un studiu serios despre lectură;
• există un discurs public dominat de fatalism și excepționalism pe dos: cînd mai apare vreun sondaj ori vreun studiu despre lectură, mass-media jelește vreo două zile și pune titluri catastrofice („sîntem ultimii din Europa”, „mai multe de jumătate dintre români n-au citit nici o carte” etc.), lumea își smulge părul din cap pe Facebook, iar apoi se potolește totul: rămîn să discute despre soarta tristă a lecturii doar cei care oricum sînt interesați de asta (adică, vorba lui Caragiale, „dăscălimea și moflujii”). Fără mare ecou în spațiul public, ocupat tot timpul de alte „cestiuni arzătoare”.

De ani buni, cam așa arată lucrurile. De ani buni, ne scăldăm în aceleași lamentări: sîntem ultimii din Europa, nu se mai citește, țara s-a manelizat, s-a becalizat etc. Așa arată, de ani buni, un an normal, adică un an care nu e decretat „Anul Cărții” și n-are parte de „Programul național «România citește»”. Un an în care „România nu prea citește, face și ea ce poate”.

Problema e că normalitatea asta sărăcăcioasă și fatalistă („așa-i românu’…”) devine, pe zi ce trece, o chestiune tot mai gravă. Non-lectura produce cetățeni slabi, ușor de manipulat, incapabili să înțeleagă cum se cuvine societatea și lumea în care trăiesc, lipsiți de flexibilitate în gîndire și în relațiile cu ceilalți, care comunică prost, care se integrează greu pe piața muncii. Mai ales pe piața muncii din viitor, care va cuprinde meserii bazate pe creativitate, pe abilități de comunicare și pe alte însușiri care se pot deprinde prin lectură. Non-lectura ne menține unde sîntem: într-o stare de relativă înapoiere, cu un anume decalaj de civilizație și cu un sistem de valori pervertit. Non-lectura printre tineri îi condamnă, cînd vor ajunge adulți, la o lipsă de competivitate, la resemnarea cu „sosul nostru național” într-o lume tot mai dinamică, în care „învățarea pe tot parcursul vieții” va fi (deja este, în alte părți) esențială.

Acum cîtva timp, cînd au apărut rezultatele testelor PISA și s-a constatat creșterea analfabetismului funcțional, valuri de îngrijorare au străbătut spațiul public. „Să se ia grabnic măsuri!” – s-a auzit de ici, de colo. Doamna ministru chiar s-a prefăcut că ia măsuri, pînă uită lumea de subiect. Dar chiar dacă s-ar lua măsuri, efectele lor s-ar vedea peste 5-7-10 ani. La fel e și în chestiunea lecturii, strîns legată de diminuarea analfabetismului funcțional: ar trebui început urgent un program național pentru lectură pentru a avea rezultate peste cîțiva ani. Nu, nu un program precum cel pomenit mai sus (în care se stipulează în lege că elevii și profesorii tre’ să facă ceea ce oricum făceau), ci un program serios, bazat pe un studiu amplu despre lectură, cu măsuri și termene clare și cu obiective definite riguros. E plină lumea de exemple și modele care funcționează și din care ne putem inspira. Dar, presupunînd că am avea un proiect, ar mai trebui, cred, așa (simplu spus): 1) să nu se mai schimbe ministrul Culturii la fiecare șase luni; 2) partidele (indiferent care) să pună în funcție niște oameni care se pricep; 3) ministrul să-și asume un astfel de proiect pe termen lung, iar partidul să-l lase să-l pună în practică (adică să nu-l sune șefii de partid să-i spună, bunăoară: „băi, ce te-a apucat? De-aia te-a pus partidul acolo, să faci ceva pentru viitorul țării, sau să ne rezolvi cu nește chestii urgente? Vezi că-ți trimit pe cineva cu o problemă de patrimoniu, îl ajuți, da?”); 4) ministrul/guvernul să fie în stare să implice experții, societatea civilă, editurile, școlile, universitățile și alți posibili actori. Ar mai trebui și unele măsuri legislative, așa că ministrul ar trebui să-și convingă partidul să susțină legile necesare. Pentru asta, ar trebui o majoritate parlamentară care să știe că cititul e un lucru bun, iar „a lectura” nu te arată mai deștept și mai cult decît „a citi”, dimpotrivă. Cer prea multe de la ministru/minister? Nu. Cred că cer un lucru normal: politici publice pentru susținerea lecturii.

Dacă începem într-un an, am putea avea bune rezultate prin 2024. Cum se poate face asta? Așa cum au făcut-o și alții și le-a ieșit. „Dar chiar se poate? La noi, în România?” – aud niște voci susurîndu-mi în ureche. Dacă sînt îndeplinite condițiile de mai sus, da. Dacă nu – nu. O să decretăm în continuare, din pix, „Anul Cărții”, „Deceniul Lecturii”, „Secolul Iubirii de Cultură”, dar o să rămînem în continuare o țară semi-înapoiată, în care cetățenii ne-citiți votează politicieni inculți și șmecheri cărora nu le pasă de viitorul copiilor și tinerilor. O să avem parte, în continuare, de plagiatori, hoți, mitocani și țoape în fruntea țării. Și-o să trăim în continuare plăcerea masochistă a lamentării: „avem cea mai mică piață de carte din Europa”, „dezastru la testele PISA”, „aproape jumătate dintre elevi sînt analfabeți funcțional”…

Foto 1: Eugenio Mazzone on Unsplash

Foto 2: Fabiola Peñalba on Unsplash