Am tradus o carte din limba franceză fără să folosesc vreun dicționar tipărit. Mvaaai – vor zice, probabil, unii – și te lauzi cu asta, în vremurile astea cînd cartea tipărită e în pericol? Yess! – vor exclama, probabil, alții – felicitări, lumea digitală a triumfat! Dar eu nici nu mă laud, nici nu mă-ntristez, nici nu mă las cuprins de entuziasm. Pur și simplu constat că se poate. Și e foarte eficient.
Cartea se numește Dicționar îndrăgostit de parfumuri și e scrisă de Elisabeth de Feydeau, o mare specialistă în materie. Conține termeni din antropologie, botanică, chimie, economie, modă etc. Plus unele arhaisme (căci vine vorba la un moment dat despre tehnici și unelte pentru fabricarea parfumurilor folosite în Evul Mediu). Plus alte „chichițe” care mi-au dat o oarecare bătaie de cap: de pildă, pentru a mă lămuri în legătură cu anumite specii și subspecii de plante, am „colindat” tot felul de site-uri specializate și „am dat search” după denumirea latinească a plantelor, ca să nu fac vreo confuzie; am ajuns la un moment dat pe un site făcut de chimiști, căutînd denumirea unei substanțe; am găsit denumirea unei substanțe (care nu figura în nici un dicționar uzual) pe site-ul vămilor, într-un document privind importul de substanțe chimice. Ș.a.m.d.
Dacă aș fi tradus-o înaintea erei digitale, ar fi trebuit să stau la bibliotecă, înconjurat de o grămadă de dicționare franceze și românești (căci nu am acasă tot ce mi-ar trebui – de la dicționarele lingvistice la enciclopedii și dicționare specializate). Dat fiind că s-a nimerit să trăiesc în era digitală, am avut totul la îndemînă pe laptop, „la un click distanță”, cum zice sloganul. Mă rog, ar fi mai corect să spun „click după click” sau „click din click”. Ei, și de-aici începe mica dramă pe care vreau să v-o împărtășesc.
Pentru limba franceză am avut o mulțime de resurse, dar am preferat acest site realizat sub egida unei instituții publice importante, CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique) de laboratorul de cercetare ATILF (Analyse et Traitement Informatique de la Langue Française) de la Université de Lorraine. Tehnologic vorbind, site-ul e nițel învechit, dar nu asta contează pentru mine, ci faptul că am găsit acolo tot ce-mi trebuia: pe el există 3 (trei) ediții din Dicționarul Academiei Franceze, un Dictionnaire de Moyen Français (1330-1500) și altele. Bineînțeles, pentru limba franceză mai există online și celebrele dicționare Larousse sau Robert, dar n-am avut nevoie de ele. Pentru limba română, am avut la dispoziție doar dexonline, realizat de o echipă de voluntari. Atît. Norocul meu (și al nostru, al tuturor) este că voluntarii au inclus mai multe dicționare pe acest site devenit foarte popular și foarte des utilizat.
„Drama” despre care vorbeam (mă rog, poate sînt cam exagerat…) este că, dacă într-o bună zi nu s-ar fi pus pe treabă Cătălin Frâncu, Radu Borza și ceilalți din echipă, în ziua de azi n-am fi avut nimic: nici un dicționar al limbii române online. Nu-i dramatic?
De fapt, ar fi trebuit să mai avem ceva: versiunea digitală a „Dicționarului Tezaur” (cum i se mai spune Dicționarului Academiei). A existat un proiect („eDTLR – Dicţionarul Tezaur al Limbii Române în format electronic”) desfășurat între 2007-2010, coordonat de prof. dr. Dan Cristea de la Facultatea de Informatică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Există un raport al rezultatelor la încheierea proiectului care arată că, practic, dicționarul era gata. Dar, dintr-un interviu acordat ziarului Libertatea în 2021 de profesorul Dan Cristea, rezultă că Academia Română n-a vrut să-l facă public: „În final, s-a obținut o bază de date structurată și o interfață de acces, care permitea adresarea de interogări online. Academia Română, creatoarea marelui dicționar, nu a dorit însă că acesta să poată fi accesat de publicul larg. Pentru o perioadă, la dicționarul electronic au avut acces doar cercetătorii, ulterior baza de date creată fiind preluată pentru dezvoltările permanente ale dicționarului și care în prezent se fac numai cu instrumente informatice”. Și, mai spune profesorul Dan Cristea: „Am cărat cu mașina practic toată biblioteca de la Institutul Philippide la centrul de multiplicare din Copou, iar acolo ei le scanau. Este totuși o istorie tristă, pentru că tot acest imens volum de date a fost pierdut… Baza de date a dicționarului nu s-a pierdut, dar s-au pierdut sursele, deci de unde proveneau toate acele citate”.
Să sintetizăm, așadar: sora noastră mai mare, Franța, are online mai multe ediții ale Trésor-ului său. S-a realizat și la noi o versiune electronică a Tezaurului, dar Academia Română n-a vrut să-l facă public (cel puțin așa rezultă din interviul citat mai sus), iar anumite elemente din el s-au pierdut. De ce, nene Anghelache? De ce cultura și societatea noastră nu beneficiază de un asemenea instrument de lucru și de cunoaștere, precum țările cu care ne tot comparăm?
Am văzut că se invocă, uneori, chestiunea copyright-ului. Cică ar fi o problemă să reproduci conținutul Dicționarului, plus citatele din opere literare folosite ca exemple. Aș avea o opinie pe tema asta, dar nu mă bag, ca diletantu’, în chestiuni juridice. Mă limitez să constat că în Franța s-a rezolvat această problemă. Și în Italia, și în Germania, și în Spania etc. Or, reglementările privind drepturile de autor din aceste țări sînt foarte asemănătoare cu ale noastre (sau invers: căci legea privind dreptul de autor din România n-a ieșit din tunelul dacic de sub Sfinx, ci s-a inspirat din modelele acestor țări mai avansate și mai civilizate).
„Bugetul. N-avem bani, țara-i săracă, iar să ții un site costă”. Total neconvingător pentru mine: aud de decenii această scuză a lipsei de bani. Proiectul despre care vorbeam mai sus (coordonat de prof. dr. Dan Cristea) a fost finanțat de Ministerul Educației. Și a folosit și voluntari. Ar mai fi trebuit bani pentru a „ține” un server și alte costuri de întreținere. Sînt convins că s-ar fi găsit bani pentru asta, dacă Academia ar fi cerut ajutor. Cătălin Frâncu și Radu Borza au spus (într-o prezentare făcută chiar la o manifestare organizată în cadrul proiectului eDTLR) că n-au avut finanțare, dar au primit ajutor de altă natură, de exemplu găzduire și design web gratis. Q.e.d. La fel de neconvingătoare sînt pentru mine și alte explicații pe care le-am întîlnit de-a lungul timpului: lipsa specialiștilor, a mijloacelor tehnice etc.
Eu am altă explicație: o anumită lene a gîndirii și o desăvîrșită incapacitate de a ieși din stereotipurile discursului „identitar”. Am citit în publicistica ultimelor decenii o sumedenie de opinii ale multor intelectuali umaniști (inclusiv membri ai Academiei) care, într-un fel sau altul, construiesc o opoziție între „internet” și „carte”, între „online” și „cultură”, ori spun de-a dreptul că „Internetul e un vid planetar”, un mijloc de prostire generală și o sursă de manipulare globală. Internetul înseamnă „distracție și distragere”. Pe scurt: ori internet, ori cultură; ori pierdere de timp online, ori cunoaștere. Plus marota „pierderii identității naționale” din cauza „globalismului nivelator” care acționează – ați ghicit! – taman prin intermediul mediului online. N-aș vrea să generalizez fără rost, dar am senzația că această perspectivă care diabolizează (ori reduce la derizoriu) internetul este dominantă în (cel puțin) o bună parte a elitelor intelectuale umaniste. Prin urmare, a pune online un dicționar este, pentru oameni cu o astfel de gîndire, fără sens: „adevărata cunoaștere” se face la bibliotecă, printre cărți tipărite. (Ceea ce, sigur, e adevărat; dar, în zilele noastre, nu mai e singurul adevăr valabil).
Pe de altă parte, cînd e vorba despre tema identității naționale (care se construiește în bună parte prin limba română), președintele Academiei este promotorul unui tip de discurs romantic, de secol XIX, ca și cum „identitatea națională” ar fi un concept care, de la Dacia literară încoace, a rămas neschimbat. Iată, de exemplu, ce spune dl președinte al Academiei despre limba română: „Prin limba noastră comunicăm şi ne prezentăm lumii cu literatura română, adică acea pleiadă de lumi recreate de scriitorii români, de la cronicari încoace. În rândul celor 6.000-7.000 de limbi vorbite de pe planetă, româna se află – în funcţie de criterii obiective, fixate de neromâni – între primele 15-20, ceea ce nu este puţin lucru. (…) Să o păzim aşa cum ne îndemna cândva Ienăchiţă Văcărescu şi să o dăm frumoasă, caldă, curată şi strălucitoare feţilor şi fetelor noastre”. Întreaga declarație se află aici și este o înlănțuire de clișee și banalități școlărești, legate împreună „frumos”, ca să „ungă sufletul”. Vine vorba la un moment dat și de Dicționarul Academiei… Altminteri, nu știu pe ce criterii obiective se poate stabili că limba română e „mai vorbită” decît altele; ce-i drept, românii sînt vorbăreți de felul lor… 🙂
Nu spun nimic nou aici, evident. Multă lume a observat toate astea. Eu însă cred în puterea discursului, mai ales în puterea lui de a „crea o realitate”. Repetarea unor asemenea stereotipuri a dus la consfințirea lor (cel puțin pentru o bună parte a publicului) drept adevăruri definitive. Ideea că „internetul e rău”, „o prostie”, „o pierdere de timp” (etc.) se înscrie perfect în acest discurs național-romantic, în care noi ne mîndrim cu „ce-i al nostru” și vrem ca „lumea” să ne recunoască valorile și calitățile. Dar nu facem mai nimic pentru asta. În aceste condiții și cu o asemenea gîndire, e exclus ca Academia – care a editat Dicționarul-Tezaur – să-l pună vreodată online. El trebuie ținut la păstrare, precum moaștele vreunui sfînt; cine are nevoie de el, n-are decît să meargă în pelerinaj la bibliotecă și să-l consulte acolo, căci a-l pune online, disponibil pentru tot românul iubitor de neam și de limbă, ar fi – nu-i așa? – un sacrilegiu.
În zilele noastre, „identitatea națională”, cultura și valorile se susțin și se promovează în primul rînd prin instituții puternice și eficiente (vezi, de exemplu, laboratorul ATILF despre care am pomenit mai sus; și multe alte exemple care pot fi date). Noi n-avem așa ceva nici în materie de informatizare a instrumentelor lexicografice, nici în alte domenii. Avem instituții slabe și inerte, conduse de oameni fără viziune și performanță, dar degrab’ făuritori de discursuri despre iubirea de țară, limbă și neam. De altfel, Manifestul dexonline explică foarte clar de ce nu s-a putut colabora cu Institutul de Lingvistică al Academiei.
Prin urmare, să ne bucurăm de dexonline.ro – un proiect care merită elogiat și susținut. O echipă de voluntari a făcut mai mult decît instituțiile publice care au chiar misiunea statutară de a cultiva limba română. Dar n-o fac. Doar spun că o fac, în discursuri solemne, la ocazii, cu un patriotism de paradă. Dexonline va rămîne, și de-aici înainte, singurul dicționar online pe care îl vom avea.
PS: Pentru precizie, dar și pentru culoare, adaug că Dicționarul Academiei există totuși online, în formă scanată, aici (ce-i drept, nu sînt toate volumele). A fost scanat și pus online de Robarts Library de la University of Toronto. Se poate descărca gratuit în diverse formate (full text, pdf, epub etc.). Sper să nu invoce Academia Română chestiuni de copyright…
Photo by Brett Jordan on Unsplash
mirceavasilescu.blog 