Pentru că s-a reluat povestea propagandistică (veche de peste 10 ani) despre „Statul român care finanțează traducerile din Mircea Cărtărescu”, fac o nefăcută: pun aici un text lung, prea lung pentru un blog. E un fragment din cartea mea Cultura română pe înțelesul patrioților (Editura Humanitas, 2018). O fac pentru că m-am documentat foarte bine și am lămurit „povestea” cu fapte și cifre. Evident, nu sper că propagandiștii se vor retrage în găoace: răutatea și invidia își vor vedea în continuare de treabă. Dar, în timp, tot felul de oameni onești m-au întrebat „cum stau, de fapt, lucrurile?”. O să le pot da linkul la acest text, să citească explicațiile pe scurt. „Pe lung” se găsesc în carte.

Cărțile lui Mircea Cărtărescu au început să fie traduse în străinătate în 1992, cînd nici nu se punea problema vreunui sprijin al Statului: nu existau atunci nici legislație adecvată, nici vreo politică sistematică, nici vreo rubrică bugetară rezervată special unui asemenea scop – traducerea literaturii române în alte țări. Cea dintîi a fost Visul, apărută în franceză (Le Rêve, Climats, Paris) și spaniolă (El Sueño, Seix Barral, Barcelona). Au urmat Nostalgia, volume de poeme, Orbitor I (în franceză, la Denoël, 1999, reluat în 2002 la Gallimard) și altele. Între 1992-2005, au fost traduse 25 de cărți în următoarele țări: Franța (5), Ungaria (3), Italia (3), Germania, Norvegia, SUA, Suedia, Bulgaria (cîte 2), Spania, Olanda, Irlanda, Slovenia (cîte 1). Fără vreo subvenție din partea ICR, căci Translation and Publication Support Programme a început să funcționeze abia din 2006; cărțile au apărut „pe piața liberă”, pentru că așa au hotărît editorii din țările respective. Unele au beneficiat de fonduri europene (pe atunci exista un program special pentru traduceri, Ariane). Și aici ar mai trebui menționat un lucru: uneori, traducerile au pornit și din impulsul unor traducători din țările vest-europene, cunoscători ai limbii și literaturii române, care și-au pus competența, relațiile și entuziasmul în slujba literaturii noastre, mai mult decît o facem noi înșine. Fără pasiunea și efortul acestor intelectuali minunați, dornici să deschidă porțile Occidentului pentru noi în anii ’90, drumul literaturii române spre lumea largă ar fi fost mult mai lung și mai complicat.

În 2005, cu 25 de volume apărute în 12 țări, Mircea Cărtărescu era deja cel mai tradus scriitor român contemporan. Din 2006 pînă în iunie 2018, cu sprijinul ICR sau fără, au mai apărut încă 70 de cărți ale sale. În total, deocamdată, sînt 95 de volume (incluzînd cîteva reeditări), astfel: Spania (13), Franța (10), Suedia (9), Germania (9), Italia (8), Norvegia (6), Ungaria (5), Austria (4), Slovenia (4), Bulgaria (3), Polonia (3), Turcia (3), Olanda (3), SUA (2), Portugalia, Danemarca, Rusia, Marea Britanie, Grecia, Croația, Macedonia, Serbia, Japonia, Slovacia, Brazilia, Irlanda (cîte 1). Pe lîngă acestea, Cărtărescu este prezent și în 32 de antologii literare diverse apărute în 13 țări. Conform datelor de pe site-ul Centrului Național al Cărții, doar 32 de titluri au apărut cu sprijinul ICR (deci cu bani publici de la Statul român). O treime din total. Cam așa arată cifrele și faptele. (Notă: cifrele se referă la situația din 2018, cînd a apărut cartea; între timp, numărul total al traducerilor din cărțile lui Cărtărescu a ajuns la 120 de titluri, dintre care 40 au apărut cu sprijin de la ICR).

Aproape o sută de cărți traduse în 26 de țări înseamnă foarte mult și arată, din capul locului, stupiditatea și reaua-credință a „tezei” că traducerea și promovarea lui Cărtărescu s-au făcut prin „aranjamente de culise” ale Statului. Căci un Stat (oricare ar fi el, cu atît mai puțin al nostru, ineficient cum e) nu poate influența atîtea edituri, din atîtea țări, să publice un anume autor. Iar cine crede că, totuși, poate – prin „rețele securistice” sau cine știe cum – părăsește binișor domeniul rațiunii.

Așadar, nu se poate spune că Mircea Cărtărescu a fost „privilegiat”, iar cariera sa internațională s-ar fi făcut pe banii Statului. Realitatea e mult mai firească și n-are nimic „conspiraționist”. După căderea Cortinei de Fier, comunicarea liberă între Vest și Est s-a manifestat și în domeniul editorial. Editurile din Vest au început să fie interesate de literatura fostelor țări socialiste, în special de autorii contemporani, care să se adreseze sensibilității și gustului publicului de azi. În anii ’90, a început „tatonarea” (pe măsură ce România devenea o prezență constantă la marile tîrguri internaționale, iar editorii noștri intrau în contact cu omologii lor din alte țări). Piețele editoriale din lume sînt interconectate: odată tradus în cîteva țări, începi să atragi atenția și altor editori. Departamentele de marketing și PR ale editurilor sînt eficiente: organizează lansări, conferințe, evenimente, țin presa „în priză” în materie de noutăți. Și, nu în ultimul rînd, publicul cultivat din ceea ce noi numeam, pe vremuri, „lumea liberă” era deschis către noutăți venite din alte culturi. După 1990, descoperirea Estului ex-comunist chiar a fost o temă de interes în lumea occidentală: au avut loc nenumărate conferințe și workshop-uri, scriitorii și artiștii din Est au fost invitați în Vest pentru a fi cunoscuți, presa occidentală era atentă – uneori cu entuziasm – la tot ce se întîmpla în „spațiul ex-sovietic”, în „fostul lagăr socialist”.

Cele mai citite cărți în Spania, 2021

Pentru că e foarte bun și interesant și pentru că literatura sa iese din tiparele noastre „localiste”, pentru că în scriitura lui se pot identifica surse universale și intertextualități cu autori de peste tot, pentru că limbajul și sensibilitatea sa sînt croite pe măsura și pe gustul publicului de azi (dincolo de granițele noastre geografice), Cărtărescu nu avea cum să nu atragă atenția. Așa încît intrarea lui în lume s-a produs firesc și treptat, dar sigur: în 2005, înainte să fi beneficiat de vreun sprijin din partea Statului, avea deja 25 de cărți traduse și începuse să fie invitat la evenimente literare prestigioase. Iar în 2005 apare și prima recunoaștere internațională: Premiul „Giuseppe Acerbi” (Castel Goffredo, Italia), un premiu fără mare impact mondial, dar care fusese decernat înaintea sa și unor scriitori precum Liudmila Ulițkaia, Carlos Fuentes, Wole Soyinka ori Claudio Magris. Va mai lua alte 12 premii internaționale pînă în vara lui 2018, între care Premiul de Stat al Austriei pentru literatură europeană (2015), Premiul Thomas Mann (Lubeck, Germania) și Premiul Formentor (Palma de Mallorca, Spania) în 2018.

Cînd traducerile cărților sale au început să beneficieze de susținerea Statului (prin ICR), drumul internațional al lui Cărtărescu începuse deja. E incontestabil că programul de finanțare a traducerilor a ajutat, după 2006, la traducerea altor volume ale sale, dar ideea principală este că nu Cărtărescu a profitat de banii publici (cum afirmă propaganda), ci cultura română în ansamblu a profitat de succesul internațional al lui Cărtărescu. Translation and Publication Support Programme a fost inspirat de cîteva modele străine (francez, suedez, ceh, polonez) și a aplicat, de la început, cîteva reguli după care funcționează alte programe asemănătoare din Europa. Pe scurt: editurile străine solicită Institutului Cultural Român finanțarea traducerii unor cărți românești, completînd niște formulare care conțin date despre carte, traducător, editură, plan de promovare etc. Plus, desigur, date financiare. Solicitările sînt evaluate de un juriu format din experți din afara ICR, după anumite criterii, iar în funcție de punctajul obținut editurile primesc finanțare pentru cheltuielile privind plata drepturilor de autor, a traducătorului și, în anumite cazuri (pecizate în regulament), beneficiază și de acoperirea parțială a cheltuielilor de producție (hîrtie și tipar). Prin urmare, nu conducerea ICR (sau alți reprezentanți ai Statului) decid ce cărți urmează să fie traduse; pur și simplu sînt analizate și aprobate (sau nu) solicitările primite de la edituri străine. Între 2006-2011 s-a întîmplat să fac parte din juriile care evaluau aceste solicitări, alături de editori, traducători, agenți literari și experți în management cultural de cea mai bună calitate. Au fost, de cîteva ori, și experți străini (cunoscători ai limbii și culturii române), tocmai pentru a asigura o cît mai mare diversitate a perspectivelor. Știu că la noi predomină gîndirea de „gașcă literară”, dar comisiile n-au fost deloc așa, în anii aceia. Nu erau formate din „prietenii lui Patapievici”. Și niciodată conducerea ICR n-a intervenit în jurizare. De altfel, programul TPS, din cîte știu, continuă și azi, pe aceeași structură. În vara lui 2018, Centrul Național al Cărții ajunsese la 631 de titluri finanțate.

De ce au existat mai multe finanțări pentru Cărtărescu decît pentru alții? Simplu: pentru că el era cel mai solicitat de către editurile străine; pentru că era deja cunoscut datorită celor 25 de volume apărute anterior. De fapt, el este cel care a contribuit esențial la promovarea literaturii române. Căci, după căderea comunismului, existau foarte, foarte puține traduceri din autori români contemporani în țările Europei de Vest (în unele – deloc). Cărtărescu a fost ceea ce specialiștii numesc „un drive de comunicare” sau „un vector de imagine”: a atras atenția asupra culturii române actuale și a deschis drumul pe care au mers, apoi, și alții. Deși propaganda a reușit să trimită multe priviri numai în direcția lui, creîndu-le unora impresia că „e un privilegiat”, situația de ansamblu e alta. Pe site-ul Centrului Național al Cărții, http://www.cennac.ro, la data de 18 iulie 2018 (sper că e actualizat), apăreau 220 de autori (de la Cantemir, Creangă și Eminescu pînă la tineri scriitori de azi) ale căror cărți au fost finanțate, din 2006 încoace, de ICR, publicate în 37 de țări, în 30 de limbi. Dintre contemporani, Gabriela Adameșteanu are 17 volume apărute cu finanțare prin programul TPS, Dan Lungu – 15, Matei Vișniec – 15, Norman Manea – 13, Filip Florian – 12, Ana Blandiana – 10, Dumitru Țepeneag – 10, Varujan Vosganian – 9, Lucian Dan Teodorovici – 9, Daniel Bănulescu – 7, Petru Cimpoeșu – 7 ș.a.m.d. Dintre autorii mai vechi, Mircea Eliade are 17 apariții, Max Blecher – 15, Blaga – 9, Noica – 6, Mihail Sebastian – 6, Rebreanu – 5, Nichita Stănescu – 5, Eminescu – 4, Mateiu I. Caragiale – 4, Camil Petrescu – 3, Creangă – 1, Bacovia – 1, Arghezi – 1, Caragiale – 1. Dar trebuie precizat că au apărut cărți românești în străinătate și fără susținerea ICR. Dan Lungu, de pildă, are în total 25 de volume traduse în 12 țări (10 fără finanțare de la ICR). Și abia aceasta mi se pare vestea cea bună: editorii străini își asumă riscul de a-i publica pe autorii români pe cheltuiala lor, tocmai pentru că literatura română – aproape inexistentă în lume la începutul anilor ’90 – a devenit o prezență firească pe piețele externe, la tîrguri de carte și la alte evenimente internaționale.

ICR nu a finanțat doar cărți de literatură, ci și albume, volume de eseistică, de antropologie, de istorie și altele. Pe lîngă TPS, a fost înființat (tot pe vremea lui Patapievici) și programul „Publishing Romania”, care finanțează albume și numere tematice de reviste (academice sau culturale) dedicate României. Și acest program continuă și azi. În concluzie: din 2006 încoace, s-a tradus mai mult decît în toată istoria culturii române. Fără a subestima rolul unor traducători din trecut, care și-au pus pasiunea și profesionalismul în slujba culturii noastre, putem spune că abia acum literatura română a ajuns să fie o prezență obișnuită în lume (în special în spațiul european). Iar Mircea Cărtărescu s-a întîmplat să fie deschizătorul de drumuri al acestui proces. Aș risca și o afirmație de tipul istoriei contrafactuale (frumos numită în engleză și if history…): fără Translation and Publication Support Programme, pătrunderea culturii române în ansamblu pe piețele externe ar fi fost mult mai dificilă (spre imposibilă). Dar Cărtărescu și-ar fi urmat oricum cariera internațională. Pe ce mă bazez? Pe altceva decît jocul copilăresc de întrebări din mica noastră lume („de ce Cărtărescu și nu alții?”, „de ce lui X i-au apărut 10 volume și lui Y doar unul, că Y e mai mare și mai important?”). Pe modul în care se discută despre Cărtărescu în presa internațională și în cercurile culturale din alte țări.

Astăzi, Mircea Cărtărescu e publicat de edituri importante și prestigioase, are un agent literar internațional, iar de promovare se ocupă, firesc, editorii care îi tipăresc cărțile. În unele țări se vinde bine (de exemplu, Solenoid, publicat în 2017 în Spania, a vîndut un prim tiraj de 5000 de exemplare în cîteva luni și s-a retipărit), în altele mai puțin. Dar este perceput drept unul dintre cei mai importanți scriitori europeni. E deja acolo, în mediile culturale care contează: invitat la festivaluri și alte evenimente culturale, invitat să țină conferințe, premiat. O simplă privire pe lista celor care au luat unele dintre premiile cu care a fost distins și Cărtărescu arată că se află în cea mai bună companie: e în elita literaturii europene, e tratat în mod egal cu numele mari ale literaturii europene de azi. Și a devenit o prezență permanentă în diverse spații culturale – ceea ce e foarte important în lumea de azi, cînd sistemul media ridică și coboară rapid glorii și celebrități, „descoperă” iute și „uită” și mai iute.

Consemnez rapid că despre cărțile lui se scrie curent în gazete precum Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde, El País, La Stampa,  Neue Zürcher Zeitung, La Vanguardia, Die Welt, Die Zeit, Der Spiegel, Der Standard, Svenska Dagbladet, Volkskrant, Suddeutsche Zeitung, The Independent, Dagens Nyheter. E o listă (incompletă) a unor ziare și reviste europene de mare prestigiu și de mare tiraj. La care se adaugă multe reviste culturale, posturi de radio și TV, bloguri, publicații online. Despre receptarea lui Mircea Cărtărescu în alte țări ar merita scris un studiu sau măcar o lucrare de doctorat la Litere. Deocamdată, înșir, la întîmplare, cîteva excerpte din articolele despre el: „Orbitor I îl propulsează pe Cărtărescu în literatura universală“; „ceea ce a fost Dublinul pentru Joyce şi Buenos Aires pentru Borges este pentru Mircea Cărtărescu Bucureştiul“ (Berner Zeitung); „De mult nu s-a mai scris o astfel de literatură. Un imn!“ (Falter, Viena); „un Proust al blocurilor“, „o orgie voluptuoasă a limbajului şi a gîndirii, situată undeva între Gottfried Benn, William S. Burroughs şi Blade Runner, dar nemaiîntîlnită pînă acum în această formă“ (Der Spiegel); „un Proust în lumea lui Kusturica“ (Südddeutsche Zeitung); „Deopotrivă roman citadin, saga de familie şi epopee a memoriei, Orbitor e un text manierist, poetic, vuind de mari furtuni imagistice“ (Die Zeit); „Cărtărescu e un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei“, „cu intensitatea coşmarurilor sale, a introdus Bucureştiul – oraş fantasmagoric – în atlasul literaturii universale“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung); „În Orbitor, cuvintele sună de parcă ar fi folosite pentru prima oară“ (Kurier); „Bucureştiul este Macondo-ul său – un loc al transcendenţei“ (Frankfurter Rundschau); „Orbitor: o capodoperă de mare forţă a limbajului şi a imaginilor”; „rareori culisele şubrede ale comunismului au produs o asemenea splendoare“ (Stern); „o proză incandescentă, în faţa căreia critica nu mai are concepte“; „Orbitor aminteşte de tablourile lui Giorgio de Chirico sau ale lui Salvador Dalí – dar nu se limitează la cîţiva metri de pânză, ci se desfăşoară în panorame nesfîrşite“ (Deutschlandradio Kultur); „Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie” (El País); „O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene” (Le Monde); „Dacă George Lucas ar fi fost poet, așa ar fi scris. Nu e vorba doar despre vivacitatea imaginației d-lui Cărtărescu, ci și de dispoziția sa piezișă care îl face, în avangardismul său altminteri crepuscular, mai modern decît multe dintre traducerile în engleză din Europa” (New York Sun); „una dintre vocile cele mai înalte ale literaturii contemporane” (Avvenire); „Capodopera sa manieristică (Orbitor) îl catapultează pe Mircea Cărtărescu în topul creației literare europene” (Neue Zürcher Zeitung).

E straniu că, la cît de obsedat e spiritul public românesc de validarea noastră culturală în lume, aprecieri precum cele de mai sus nu stîrnesc cine știe ce ecouri în presa noastră cea de toate zilele sau la televiziunile cu pretenții de „audiență națională”. Căci n-am întîlnit vreun titlu care să scoată în evidență că, în marile ziare și reviste din lume, Mircea Cărtărescu este privit ca un mare scriitor european. Sau măcar un titlu care să consemneze că, datorită lui, Bucureștiul a ajuns „în atlasul literaturii universale” (și nu mai e, nostalgic și provincial, doar „Micul Paris”). O explicație ar fi că presa (inclusiv cea care își spune quality) și televiziunile din România, care preiau din mass media occidentală bune și rele, la grămadă, au ajuns la un nivel de superficialitate care le împiedică să mai vadă ceva dincolo de vîrfurile propriilor pantofi. Un indiciu trist-amuzant al acestei superficialități este felul în care se vorbește, anual, despre „candidatura” lui Cărtărescu la Premiul Nobel. Unele gazete și site-uri au scris că „e pe lista scurtă”, altele că „e nominalizat”. O minimă documentare din partea celor care scriu astfel le-ar fi arătat că la Nobel nu se face publică (precum la Oscar) vreo „listă scurtă” de nominalizați. Propuneri poate trimite multă lume – de la organizații naționale ale scriitorilor pînă la profesori de literatură din orice țară. Dar Nobelul este cel mai „misterios” și mai impredictibil premiu: deliberările sînt secrete și rămîn secrete timp de 50 de ani. Și, nu o dată, decernarea premiului a declanșat controverse („de ce X, cînd atîția scriitori mai buni nu l-au luat?”). Orice premiu naște controverse – căci sîntem pe teritoriul complicat al artei, care nu poate naște „consens” estetic, din fericire pentru ea și pentru noi. La Nobel, controversele sînt mai mari și sînt globale, pentru că este cel mai rîvnit premiu mondial. Așa încît cea mai „obiectivă” evaluare a șanselor la Nobel este dată de o casă de pariuri britanică, Ladbrokes, care consemnează sistematic cît pariază lumea pe scriitorii „nobelizabili”. În 2011, de pildă, Mircea Cărtărescu avea cota de 21/1 (și era pe locul 11 în „clasamentul” Ladbrokes), iar Bob Dylan avea 100/1. Între timp, Dylan a fost premiat. Sigur, marele public e iubitor de topuri și de pariuri. Dar jurnaliștii ar putea încerca să lucreze ceva mai profesionist și să observe că adevăratul subiect este nu dacă Mircea Cărtărescu va lua sau nu premiul, ci că e deja acolo, printre marii scriitori ai lumii. It’s a fact, cum spun americanii. Cînd a mai avut cultura română un scriitor în elita mondială, despre care să se scrie normal și firesc în marile gazete internaționale? Niciodată. Dar – ca să ieșim totuși din vechea obsesie a „recunoașterii noastre în lume” – ar trebui poate să ne întrebăm în ce măsură cei mai buni scriitori români de azi (se regăsesc în exemplele de mai sus, dar mai sînt și alții, netraduși în lume) sînt cu adevărat recunoscuți și respectați în societatea românească. Mircea Cărtărescu a devenit „o vedetă”, „un brand cultural” (cum sună niște etichete la modă), așa că a intrat în mașina de tocat idei a mass-media, cu avantajele și (mai ales) dezavantajele care decurg de aici. Dar există scriitori foarte buni care nu sînt deloc cunoscuți în afara unei categorii restrînse de oameni cultivați care le cumpără și le citesc cărțile. Există în listele de traduceri de mai sus autori care au ajuns să vîndă mai multe exemplare în străinătate decît în țară. „Ideea de scriitor” în sine nu pare a se mai bucura de respect în marele public. Cred că e mai mult o problemă a societății în general decît a scriitorilor.

Poate ar mai fi însă și alte explicații ale slabelor ecouri pe care le înregistrează la noi succesele lui Cărtărescu în presa internațională: un soi de provincialism cultural solid instalat în societatea noastră? o nepăsare de facto, la nivel social,față de destinul culturii și al oamenilor de cultură, dublată de obișnuința zorzoanelor pur retorice pe tema „cultura română în lume”? o adîncire fatală în atmosfera otrăvită din România (la care televiziunile au o contribuție majoră), în care binele și răul se amestecă într-un fluid înșelător? pura invidie umană? La astfel de întrebări (și la altele de acest tip) ar putea răspunde mai degrabă sociologii, antropologii ori specialiștii în „psihologia poporului român”. Eu constat, încercînd o analiză a discursului public, că manipularea și propaganda au avut un mare impact, căci unele gazete și site-uri lungesc de ani întregi subiecte precum „intelectualul lui Băsescu” ori „Statul român a cheltuit miliarde cu traducerile”. Iar Click a titrat la un moment dat, făcînd o știre dintr-un mic incident automobilistic al scriitorului: Cărtărescu a blocat o bandă pe șos. Ștefan cel Mare. Ei, dacă ar fi știut autorul știrii ce importantă e șoseaua Ștefan cel Mare în scrierile lui Cărtărescu…

Fragmente din Cultura română pe înțelesul patrioților, Editura Humanitas, 2018.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.