Ăla?… N-am ce discuta cu el!

Ăla? E pesedist, n-ai ce discuta cu el. Ălălalt? E un băsist notoriu, nici nu vreau s-aud de el.

De cîte ori n-ați auzit, în zilele noastre, astfel de replici? Am trăit degeaba atîția ani? În continuare etichetăm sumar oamenii și discutăm sau nu cu ei doar în funcție de preferințele lor politice?

Am mai trăit episoade dintr-astea, și încă intens, pe la începuturile Dilemei. Revista a apărut în ianuarie 1993. Primii trei ani de după căderea lui Ceaușescu fuseseră foarte tensionați din cauza politicii. Lumea românească se împărțise în două tabere radicale: cu puterea sau împotriva ei. S-au rupt prietenii și familii pentru că unii „țineau cu Iliescu” și ceilalți nu. Să ții cu Iliescu și cu guvernul îți putea atrage imediat acuzații că ești securist și neocomunist, iar să fii de partea țărăniștilor te trimitea brusc în tabăra „trădătorilor de țară”, care voiau să vîndă țara străinilor și să-l aducă înapoi pe rege (perceput atunci, evident, tot ca „străin”).

În toamna anului 1992 fuseseră alegeri, cîștigate de PDSR, chiar dacă nu mai obținuse cifrele zdrobitoare din mai 1990.

Cuvîntul de ordine era „dialog”: toată lumea spunea că vrea dialog – și puterea, și opoziția, și reprezentanții diverselor curente de opinie (nu doar politice, dar și culturale).

Dilema a apărut tocmai cu această idee: să creeze, în paginile ei, un spațiu de dezbatere, un loc de exprimare a opiniilor diferite, astfel încît cititorul (căruia celelalte gazete îi cam vîrau degetele în ochi cu opinii prefabricate) să poată gîndi cu capul lui cine are dreptate și cine nu.

La firul ierbii însă dorința de dialog arăta cu totul altfel. Dilema a organizat atunci niște dezbateri la care erau invitate 3-4 persoane (din partide diferite, de orientări ideologice sau culturale diferite) pentru a discuta o cestiune arzătoare la ordinea zilei. Naivi, noi am luat de bune declarațiile care umpleau gura tuturor – că vor dialog și dezbatere democratică. Ne-am ars. Cînd îi sunam pe combatanți să-i invităm, cei mai mulți puneau întrebarea „cine mai vine?” și, de multe ori, cînd auzeau cîte-un nume de la „ceilalți”, refuzau invitația. Uneori net, alteori baletînd printre scuze jenante. Un vicepreședinte al partidului aflat la putere, după ce ne-a dus cu vorba, ne-a zis că „nu a primit aprobare de la partid” (pentru că trebuia să se confrunte cu un om de-al opoziției). Cîțiva ne-au spus că vin și, în ziua fixată, ne-au tras țeapă. Un foarte cunoscut literat, invitat la o discuție la care urma să participe și o foarte cunoscută literată, a zis că n-are ce dezbate „cu ovarele doamnei cutare”. Alții ne-au pus condiții: „vin doar dacă nu-l invitați pe cutare; mai bine invitați-l pe cutărică”. O dată am crezut că dăm lovitura și luăm caimacul actualității. Petre Mihai Băcanu, pe atunci redactor-șef la România liberă (ziar care făcea o opoziție netă), scrisese de multe ori că ar vrea să aibă o confruntare directă cu Virgil Măgureanu, șeful SRI: voia să-l întrebe direct niște chestii tari, dărîmătoare, pentru a dovedi că SRI este continuatorul vechii Securități. Însuși dl Andrei Pleșu, directorul revistei, i-a contactat și invitat pe cei doi combatanți și s-a oferit să modereze discuția. La prima întîlnire fixată, Virgil Măgureanu a venit, Petre Mihai Băcanu nu. A motivat prin niște urgențe în redacție (dar ce era așa de urgent și important pentru a rata o asemenea confruntare mult cerută și clamată, inclusiv cu acuzații de lașitate la adresa șefului SRI? – ne-am întrebat noi în redacție, naivi în continuare). Dl Pleșu a reluat invitațiile și, finalmente, confruntarea s-a produs. A fost de-o plictiseală enormă. Căutați în colecția revistei, dacă n-aveți ce face (doar așa, ca să vedeți un chip al plictiselii și o dezbatere ratată). Virgil Măgureanu a vorbit fără să spună, de fapt, nimic (dar asta face parte din specialitatea unui șef de serviciu secret, să „nu dea din casă”), iar Petre Mihai Băcanu s-a pierdut în generalități. Nici urmă de dezvăluiri dărîmătoare ori de întrebări tăioase, care să-l dea de gol pe adversar. Cum zic: plictiseală totală. N-am rupt gura tîrgului cu dezbaterea asta. Dar a fost totuși o mică performanță aceea de a-i aduce laolaltă pe cei doi. Și – trebuie s-o spun – Virgil Măgureanu a fost mult mai ușor de convins decît Petre Mihai Băcanu.

Încet-încet însă, lumea s-a obișnuit cu ideea că a discuta în contradictoriu cu adversarii politici ori a-ți confrunta opiniile cu intelectuali care gîndesc altfel decît tine e un exercițiu sănătos, nicidecum o luptă sîngeroasă. Un important reprezentant al PDSR, senatorul Vasile Văcaru, vehement împotriva liberalilor și țărăniștilor, a avut mari ezitări cînd l-am invitat la o dezbatere despre proprietatea privată (ei, da, pe atunci această banalitate numită proprietate privată era subiect de dezbatere…) în compania lui Dinu Patriciu și Radu Vasile. Pînă la urmă și-a făcut curaj și a venit. Era vizibil tensionat, abia dacă îndrăznea să-i privească pe cei doi, mult mai relaxați decît el. Discuția a decurs normal (normal!). La sfîrșit, cînd l-am condus spre ieșire, a răsuflat ușurat, și-a șters transpirația de pe frunte și mi-a zis că uite, domnule, se poate discuta civilizat cu țărăniștii și liberalii… Ce gînduri o fi avut bietul om cînd a venit la dezbatere, ce așteptări înfiorătoare?…

Cam așa se vedea atunci, de la firul ierbii, dorința de dialog. Organizarea unor asemenea întîlniri între adversari era atunci un mic act de eroism. Pentru mulți, nu era clară distincția între adversar și dușman, oamenii nu aveau exercițiul dezbaterii firești. Și – mai ales – pricepeau greu că diferența de opinii e, de fapt, starea de normalitate a democrației.

Mai tîrziu, cînd au apărut talk-show-urile la televiziune, să aduci un reprezentant al puterii și unul al opoziției în studio a devenit ceva normal. Dar multe vorbe a trebuit să cheltuim noi, la începuturile Dilemei, pentru a-i convinge pe oameni că e normal…

Azi, cînd aud în jur replici precum cele cu care am început („n-am ce discuta cu ăla”) și cînd văd cîte emoții negative se cheltuiesc în politică, mă întreb uneori dacă societatea românească a avansat vreun pic față de 1993…