Scandalul produselor alimentare diferite în Vest și în Est o să adauge, zi de zi, noi nuci în perete și are toate șansele să sfîrșească, la un moment dat, total cu oiștea-n gard. Sau să moară de la sine.

Putem să simplificăm un pic discuția? Dacă e vreo diferență între aceleași produse, etichetate la fel, vîndute în țări din Vestul și din Estul Uniunii Europene, atunci ar fi trebuit făcută o analiză comparativă, de către o entitate independentă, după o metodologie clară și uniformă, și la sfîrșit să le fie prezentate cetățenilor (pardon, consumatorilor) rezultatele concrete. Calm, sec, științific. Da, științific, căci ar fi trebuit făcute analize de laborator, de către oameni cu halate albe, cu doctorate și cercetări științifice la activ. Dacă s-ar fi întîmplat așa, ar fi fost, după părerea mea, foarte bine, pentru că: 1. s-ar fi lămurit dubiul; 2. consumatorii ar fi fost informați;  3. ar fi existat o bază obiectivă pentru eventuale discuții și comentarii. Dar nu s-a întîmplat așa.

Subiectul a intrat pe mîna politicienilor și a ideologiilor. Și s-a construit, în jurul lui, un discurs eurosceptic: „sîntem cetățeni de mîna a doua ai Europei”. Asta spune premierul slovac, asta o spun și unii dintre ai noștri. Și așa gîndesc destul de mulți oameni pe-aici, prin părțile noastre postcomuniste.

Cu asta s-a pornit, de fapt, la drum: cu suspiciunea că „cineva” (Bruxelles-ul, companiile multinaționale, marile rețele de retail etc.) ne ia de proști pe noi, ăștia din estul Europei. De-abia după ce s-a creat o bulă mediatică pe tema asta și concluzia a fost bine rostogolită pînă la urechile unui public numeros – repet, de-abia după – s-au făcut unele investigații și măsurători și s-a ajuns la concluzia că da, e un oarecare adevăr în asta: vreo 9 produse alimentare dintre cele analizate arată unele diferențe între Vest și Est (dar, zic oficialii, fără pericole pentru sănătatea consumatorilor). Cam puțin și cam nerelevant. În paralel, alte entități au făcut propriile teste: un ONG a testat undeva niște produse de igienă, niște jurnaliști au mers altundeva cu alte produse alimentare etc. Și fiecare și-a comunicat rezultatele, punînd lumea pe gînduri. Nu merge așa. E nevoie de o analiză cu aceeași metodologie, cu aceleași criterii și standarde. Dar mai contează? Nu prea. Valul mediatic s-a creat, e vremea interpretărilor. Anticapitaliștii au găsit o nouă ocazie să acuze goana după profit a multinaționalelor, adepții ideologiilor „alternative” (bio, tradițională etc.) și-au spus din nou oful lor, micii comercianți pricepuți la marketing au profitat de moment (și bine au făcut!) ca să spună „luați de la noi, nu mai luați de la supermarket”, conspiraționiștii au găsit încă o „dovadă” că există un plan bine pus la punct pentru a ne decima (de data asta, prin otrăvire cu produse din supermarket) ș.a.m.d. În loc să se discute de la început despre niște rezultate clare obținute în urma unor analize riguroase, s-a ajuns la o bătălie ideologică, în care fiecare o ține pe-a lui. Iar marii retaileri zic că diferențele provin din „adaptarea la piețele locale”, prețurile fiind, și ele, diferite (adică mai mici în Est).

maxresdefault

Dar, din toată povestea asta, cel mai puternic este discursul despre „cetățenii de mîna a doua”. Nu e nou, a fost doar resuscitat de cîteva voci politice din Slovacia și Cehia, iar apoi a migrat și spre alte țări din Est, în special cele din grupul de la Vișegrad. (Iar unii comentatori văd aici o „contră” a acestui grup la adresa Bruxelles-ului; o fi, dar nu le va ajuta cu nimic). De cînd s-a extins UE spre Est, tema e reluată periodic: s-a vorbit de multe ori, de pildă, despre noua „cortină de fier economică” dintre Est și Vest, dat fiind nivelul de trai mult mai scăzut al esticilor față de vestici. S-a vorbit și despre poziții politice diferite ale țărilor ex-comuniste, discordante față de statele occidentale, în împrejurări critice (de pildă, față de războiul din Irak și față de SUA în general). În ultima vreme, tema imigranților și refugiaților a scindat din nou Uniunea Europeană: Comisia de la Bruxelles a decis că, în numele solidarității europene, fiecare stat trebuie să preia o anumită cotă de refugiați. Slovacia, România, Ungaria și Polonia au refuzat. Și nu e vorba doar de politicieni aici: conform sondajelor, majoritatea cetățenilor din aceste țări refuză ideea de a primi imigranți.

Cum devine cazul, atunci, cu „cetățenii de mîna a doua”? Cînd vrem mîncare de mîna-ntîi, ne simțim discriminați și vrem să ni se facă dreptate. (Cum? Nu e clar; legislația privind securitatea alimentară în UE e foarte strictă, nu văd cum ar putea Comisia Europeană să înceapă un război cu marile lanțuri de supermarketuri). Cînd ni se cere să primim refugiați, adică să-i ajutăm pe unii mai amărîți ca noi, pentru care produsele noastre „mai proaste ca în Vest” sînt pur și simplu un vis, ținem coada pe sus. Mi se pare de-a dreptul cinic că noi, ăștia din Est, care pînă acum 30 de ani știam foarte bine ce înseamnă fuga în Occident pentru o viață mai bună și liberă, ne facem acum că am uitat prin ce-am trecut. Și cred că aceasta este una dintre sursele principale ale populismului în Est: trecuți rapid de la regimul comunist la o societate liberă, oamenii n-au avut timp să deprindă regulile democrației, obsedați de goana spre prosperitate „ca-n Occident”, dar fără să-și asume și responsabilități „vestice”. Păi, mi se pare că exact asta arată că mulți dintre estici chiar se comportă ca niște slabi cetățeni (chiar de mîna a doua, da): așteaptă ca alții (guvernul, politicienii, Bruxelles-ul, americanii) să le rezolve problemele, să-i ajute (căci ei au trecut prin durerile comunismului și încă nu și-au revenit), dar cînd e vorba să-și asume și responsabilități, devin brusc mîndri de cetățenia lor europeană: dacă le dai un cartof mai mic sau o roșie mai necoaptă, se simt discriminați și „o iau personal”. Pe asemenea atitudini emoționale a fost posibilă apariția unor Viktor Orban, Robert Fico, Liviu Dragnea și alții care – nimic nou – găsesc un țap ispășitor pentru tot ce nu merge bine. Iar țapul ispășitor e întotdeauna în afară: multinaționalele, Soros, Comisia de la Bruxelles.

Să nu uităm că, în esență, cam așa s-a ajuns și la Brexit: cu o poveste (convingător spusă) care exploata frica oamenilor de cei care vin în UK și le iau locurile de muncă; și cu un discurs despre „Bruxelles-ul cel rău”, față de care britanicii nu trebuie să se mai subordoneze, ci să-și recapete demnitatea… S-a făcut referendum, s-a votat și-acum s-a ajuns la o încîlceală din care nu știe nimeni cum se va ieși. Brexitul e, pur și simplu, făcut din vorbe…

Povestea asta despre „cetățenii de mîna a doua” care vor „mîncare de mîna-ntîi” funcționează pe o schemă asemănătoare. Așa încît, indiferent ce se va mai întîmpla, nu se va rezolva, de fapt, chestiunea: diferențe între produsele din Vest și din Est tot vor mai fi încă multă vreme (cel puțin pînă în ziua în care în România și-n Slovacia se va trăi ca-n Danemarca, y compris buna cetățenie). Între timp însă s-a mai rostogolit la vale o gogoașă populistă, numai bună de hrănit frustrările cetățenilor din Est. Căci, vorba lui Caragiale, noi avem „tăria opiniunilor noastre”…

Foto 1: reproducere după o natură moartă de Jan Van Kessel cel Bătrîn. 

Foto 2: reproducere după o natură moartă de Clara Peeters.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s