Mai întîi a apărut o petiție care cerea ca Liviu Pop să rămînă ministrul Educației. Era semnată „Profesorii Invăţământului Preuniversitar” (exact așa, cu articolul hotărît, de parcă ar fi fost toți; și fără căciulă pe I, că na…). Era înainte ca PSD să decidă nominalizările pentru noul guvern și, în ciuda nepriceperii mele într-ale politichiei, ceva-ceva tot am înțeles: inițiatorii doreau, poate, să influențeze decizia partidului. Partidul a decis însă altceva: a fost propus Valentin Popa, rectorul Universității din Suceava.
Părea că totul e clar, urmează audieri în Parlament și votarea guvernului. Aș! Dintr-o dată, în ziua lăsată de bunul Dumnezeu pentru odihnă, a apărut o scrisoare pentru susținerea lui Valentin Popa, semnată de 30 de rectori. Cuprinși de neodihnă, alți 15 rectori au semnat, pînă duminică seara, scrisorica.
Măi, să fie! Nu l-a numitără partidul? Pen’ce mai e nevoie de susținere, de ce trebuie să ne pomenim în miezul duminicii – „pac, la Războiul!” – cu o scrisoare de la somitățile noastre universitare? Există vreun motiv de emoție? Aaa, că merge în Parlament? Păi acolo nu-i tot partidul care l-a numit? Vor cei 45 de rectori să se pună bine cu noul ministru așa, printr-un document colectiv? Nu pricep. (Doar dacă nu cumva rectorii or fi auzit că trage cineva sfori ca numitul să fie trîntit în Parlament; căci orice se poate, nu?).
Retorica scrisorilor e nițeluș jenantă prin suita de laude aduse „susținuților”. Îi rog pe cititorii acestui text să nu-și refuze lectura celor două proze encomiastice, ele spun multe. Mie mi-au amintit de vremea scrisorilor și telegramelor prin care tovarășul Nicolae Ceaușescu era rugat, înainte de congresele PCR, să candideze din nou la funcția de secretar general. Căci nu, el nu voia deloc să candideze, bietul de el, dar deh, dacă masele largi populare îl susțineau, ce să facă?…
Rezum, totuși, pentru cine n-are timp de pierdut cu encomioanele de categoria B. Lui Liviu Pop i se face un portret de „reformator” care s-a luptat cu „mafia manualelor” și cu sistemul care a produs „caracatițe ce au generat hoție, impostură, birocrație”. (Pînă și Sputnik a zis că „nici Kim Jong-Un nu e lăudat așa”). Valentin Popa e definit ca „luptător”, un om „cu viziune strategică, ancorată în tendințele la nivel european și global”. Mă gîndesc că, dacă fotoliul de ministru a fost părăsit de un reformator și în locul lui vine un luptător „ancorat global”, ar trebui să fim mulțumiți și să nu mai cîrtim atîta pe tema greșelilor de limba română. Ce mai contează un „genunche” și o „pamblică” atunci cînd avem de-a face cu un reformator și un luptător? Ce mai contează un biet dezacord cînd se bucură de atîta susținere, cînd reușesc să trezească atîta emoție și entuziasm, cînd oamenii nici duminica nu-și pot lua gîndul de la fotoliul de ministru?
Și totuși… Greșelile de exprimare sînt cartea de vizită a celor doi miniștri. Dacă vor să rîdă de ei pînă și elevii de gimnaziu, n-au decît să greșească în continuare. Dar ritualul acesta al „susținerii” zgîrie rău. Nu seamănă deloc – așa cum ar vrea să pară – cu o inițiativă venită, mă-nțelegi, spontan sau, vezi Doamne, cu afirmarea unui punct de vedere din partea elitelor universitare. E mai degrabă un amestec de tămîiere, joc politic mărunt și aflare în treabă. Oricum ar fi, să te bați în scrisori de susținere cînd educația e făcută varză nu are de-a face nici cu reforma, nici cu viziunea strategică, nici cu „ancorarea la tendințele globale”. Arată doar a – pardon de expresie – „pamblicărie” care nu trece de „genunchele” broaștei.
Foto 1: „Minerva și muzele”, Metropolitan Museum of Art
Foto 2: Tetradrahmă, Muzeul de Artă din Lyon
mirceavasilescu.blog 