Textele care urmează sînt niște întrupări ciudate. Nu aparțin vreunei categorii consemnate în manualele de jurnalism, deși seamănă întrucîtva cu interviul. Sînt niște texte scrise, deși inițial au fost vorbite și înregistrate pe un reportofon (ba chiar filmate, vreo două dintre ele). În epoca smartphone-ului, v-ar fi mai la îndemînă să le vedeți live pe Facebook sau pe Youtube, dar va trebui să le (re)citiți, căci ele s-au născut într-o vreme cînd cele două născociri ale epocii digitale abia se lansau. Sînt niște conversații care ilustrează, cred, cel mai bine spiritul Dilemei. În jargonul nostru redacțional, le spuneam „divanuri”.

La începuturile Dilemei, în 1993, într-un peisaj politic și social cam otrăvit și cam disonant, ideea d-lui Andrei Pleșu de a face o gazetă care să invite la reflecție, să provoace dezbatere și dialog, să găzduiască opinii diferite, nu era deloc ușor de pus în practică. Aveam însă la îndemînă un spațiu pentru a ne exersa, noi înșine, acceptarea diferenței: redacția. Echipa fusese construită din aproape în aproape (nicidecum după vreo regulă inventată prin birourile de HR), nici măcar nu ne cunoșteam cu toții dinainte. Așa că ne-am descoperit, treptat, diferențele: de generație, de orientare ideologică și culturală, de stil, de idei despre jurnalism ș.a.m.d. Ședințele noastre de redacție – în care dl Pleșu „impusese” regula de la Junimea, „anecdota primează” – erau un soi de dezbateri pasionante, în care rigoarea se pierdea adesea printre vorbe de duh, iar discutarea sumarului era veșnic întreruptă de cineva care avea ceva inteligent (sau măcar simpatic) de povestit. Aș spune, privind în urmă, că din acest spirit a apărut ideea „divanului”, dar poate că sînt subiectiv.

copertaPe atunci, exista doar televiziunea de stat (plus experimentul SOTI, televiziunea înființată de Ion Rațiu, căreia i se permitea să emită doar după miezul nopții). Presa era împărțită în două: cu puterea sau împotriva puterii. Cuvintele „democrație” și „dialog” erau pe buzele tuturor, dar mai nimeni – de la politicieni pînă la cetățeni, trecînd, desigur, prin complicata intelectualitate românească – nu știa (sau nu voia) să asculte, să țină cont și de opiniile celorlalți. Adesea, „dialogurile” sfîrșeau în monologuri nervoase. Ne-am hotărît să încercăm ceea ce atunci părea aproape impsibil: să aducem la aceeași masă oameni cu idei diferite, ba chiar adversari politici ori ideologici, și să-i determinăm să discute calm și argumentat. Nu mai știu cine a găsit titlul „Divanul Dilemei”, dar s-a potrivit perfect: se poate conversa liniștit despre orice, că doar „nu dau turcii”, chit că termenul e de origine turcă. Formula era simplă (și, la drept vorbind, o practicau și alții): invitam doi sau mai mulți oameni la o discuție moderată de cineva din redacție, pe care apoi o transcriam și o publicam în revistă. Greutatea era însă de a-i convinge pe participanți. Am avut cîteva eșecuri, pentru că unii acceptau inițial, dar cînd auzeau cine le sînt conlocutorii, încheiau scurt cu „eu cu X n-am ce discuta”. Alții se fofilau; bunăoară, un vicepreședinte al partidului la putere, cînd a aflat că trebuie să participe la o discuție cu un țărănist, a zis „trebuie să cer aprobare de la partid”, iar apoi n-a mai răspuns la telefon. Nici cu intelectualii nu era ușor, dacă nu chiar mai greu decît cu politicienii. Căci, pe lîngă ideile și convingerile ideologico-politice, în cazul lor intervenea, uneori, și diferența de concepții estetice, aproape imposibil de arbitrat.

Am realizat cîtva timp aceste „divanuri”, pe tot felul de teme care stîrneau, atunci, ecouri în public. De exemplu, o discuție despre Securitate cu directorul SRI de atunci, Virgil Măgureanu, și cu „inamicul său public nr. 1”, Petre Mihai Băcanu, redactorul-șef al României libere (ziarul emblematic al opoziției față de „regimul Iliescu”). Dl Băcanu solicita public, cu insistență, o dezbatere cu șeful SRI la televiziune, „la o oră de maximă audiență”, pentru a face dezvăluiri senzaționale și a demonstra că noul serviciu secret continuă activitățile vechii Securități. Discuția a avut loc, moderată de dl Andrei Pleșu – ce-i drept, nu la televiziune, ci s-a publicat într-o revisă care se tipărea în vreo 20.000 de exemplare – dar nu s-a întîmplat nimic: dl Băcanu n-a făcut nici o dezvăluire zguduitoare, iar dl Măgureanu și-a recitat, impasibil, monologul obișnuit. Am organizat și o dezbatere despre decență și pornografie (căci tocmai se montase atunci spectacolul Au pus cătușe florilor, în regia lui Alexander Hausvater, în care actorii jucau goi, ceea ce provocase ample reacții). Sau alta despre „cum se obține celebritatea”, căci după deceniile de comunism, apariția atîtor figuri noi pe scena publică stîrnea contrarietăți. Sau alta despre proprietatea privată, la care au participat un vicepreședinte al PDSR (vehement împotriva țărăniștilor și liberalilor), un lider țărănist și unul liberal (care susțineau restitutio in integrum, formulă repetată ca o mantră pentru a alunga naționalizarea comunistă). Inițial speriat la culme, crezînd că îi întindem o capcană prin această confruntare cu „dușmanii” (care vor revenirea regelui și a burghezo-moșierimii, căci în acești termeni se discuta atunci), importantul personaj din PDSR mi-a mărturisit, după dezbatere, răsuflînd ușurat, că „totuși, există oameni rezonabili și la PNȚ și PNL, se poate discuta cu ei”. Îi dispăruse teama de burghezo-moșierime, ba chiar părea să fi înțeles ceva mai nuanțat chestiunea proprietății private.

Astfel de subiecte pot părea, azi, banale și pot stîrni zîmbete îngăduitoare. Dar pe atunci încingeau serios spiritele. Cine are răbdare să răsfoiască presa de la începutul anilor ’90 poate trăi, acum, stări complexe, între enervare bruscă și duioșie înțelegătoare: s-au scris, atunci, enormități fără seamăn, adesea pe un ton isteric, despre subiecte precum proprietatea privată, relația între putere și opoziție, intrarea intelectualilor în politică, Europa, NATO și altele. Așa încît, pentru noi, cei din redacție, era un mic succes însuși faptul de a-i aduce pe oameni laolaltă. Cît de interesantă ieșea discuția – și, uneori, nu ieșea – aproape că nu mai conta. Sper că și pentru cititorii de atunci ai Dilemei a fost un exercițiu util: după scrisorile pe care le primeam la redacție, așa s-ar spune.

Ideea „Divanului” a revenit în 2005, cînd revista devenise Dilema veche. Între timp, ceea ce în 1993 părea o inovație în presa noastră – să aduci alături oameni diferiți ori din tabere adverse – devenise regulă (respectată pînă la banalizare) la talk-show-urile care umpluseră spațiul public. Explozia posturilor de televiziune de la jumătatea anilor ’90 a avut și această consecință, printre altele: așa scria în lecția deprinsă rapid și sumar de către tot felul de producători și realizatori de emisiuni și așa s-a întîmplat. S-au umplut studiourile TV de controverse, căci altminteri „se plictisește publicul și schimbă canalul”. În aceste condiții, noi, dilematicii, care nu căutam cu orice preț audiența și succesul, ci voiam doar să arătăm cum pot sta de vorbă firesc niște oameni diferiți, am găsit o altă formulă pentru noua ediție a „Divanurilor”: aveam un singur invitat pe care îl luam la întrebări toți membrii redacției. Ne-am ținut de ea, riguros, dezbătînd împreună pe cine să mai invităm „pe divan”. O dată pe lună, căutam și găseam o personalitate a culturii și vieții sociale de astăzi cu care ne-ar fi făcut plăcere să stăm de vorbă. Echipa redacțională se schimbase, parțial, între timp, dar spiritul rămăsese. Am invitat, așadar, la discuții „pe divan”, începînd cu 2005, oameni pe care îi consideram valoroși prin ceea ce fac și prin ceea ce gîndesc, mai degrabă din curiozitatea de a sta de vorbă cu ei decît din cine știe ce plan bine pus la punct pentru a ne crește audiența (așa cum erau noile reguli ale managementului de presă). Transcrierea discuțiilor ocupa două pagini de revistă. De obicei nu publicam texte atît de lungi, dar acestea ni se păreau consistente.

Am reluat în acest volum o selecție a „Divanurilor” realizate în anii 2005-2012 și, în încheiere, un dialog între Andrei Pleșu și Alexandru Paleologu din 1993. Recitite azi, îmi dau senzația că ne-am îndepărtat foarte repede de trecutul nostru recent, că lumea noastră s-a schimbat foarte mult. Unele dintre subiectele discutate – de pildă, condamnarea comunismului ori reforma în Justiție – revin în actualitate în alți termeni decît acum 10-12 ani. Altele – precum amintirile despre cenzură ori despre psihiatrie în vremea comunismului – poate ar trebui să revină mai des. Dincolo de subiecte însă, această serie de conversații aduce în prim plan cîteva profiluri intelectuale și umane de mare valoare, puse în fața curiozității empatice a unei echipe redacționale de cea mai bună calitate. Sper ca această carte să le ofere cititorilor plăcerea de a redescoperi, în lumea noastră bezmetică, spiritul conversației tihnite. Pentru asta, trebuie citită, după cum însemna în vremuri vechi un călugăr pe marginea unui manuscris, „tot binișor, frumos și rar”.

(prefață la volumul Vorba rămîne. Douăzeci de conversații pe Divanul Dilemei vechi, Editura Adevărul, 2018)

2 gânduri despre “Amintiri în jurul „Divanului”

  1. Mă aflu om structurat intelectualicește în bună parte datorită Dilemei (cea din anii 90).

    În intervalul scurt de atunci, e posibil ca mintea-mi să nu fi stat în loc.
    Cu așa handicap, privesc rezervat afirmațiile de aici.

    Nu-i ceva frumos din partea unui fost ucenic, dar cam așa duc drumurile vieții.

    PS
    Mă miră un pic reamintindu-mi – grație dlui vasilescu – de dialogul din ale vremuri, ale Dilemei.
    Azi nu-l mai simt.
    De unde o mică bănuială. Și anume că „peisaj[ul] politic și social cam otrăvit și cam disonant” al anilor 90 să-și fi transferat caracteristicile în interiorul actualei reviste.

    Apreciază

  2. „Am avut cîteva eșecuri, pentru că unii acceptau inițial, dar cînd auzeau cine le sînt conlocutorii, încheiau scurt cu „eu cu X n-am ce discuta”.

    Să zicem că eu aș dori să fiu solicitat pentru așa gen de discuție.
    De către dumneavoastră, cei de la Dilema.

    Care v-ar fi răspunsul?
    Simt că din aceeași categorie cu refuzul citat mai sus.
    (și avănd sub-mesajul aferent)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.