La ultimul Gaudeamus, desfășurat în noiembrie 2017, invitatul special n-a mai fost, așa cum se întîmpla de obicei, o țară, ci Uniunea Europeană. Cred că nu am meditat destul asupra acestui fapt, pe care unii îl vor fi tratat conjunctural, iar alții îl vor fi privit firesc, bucurîndu-se de standul bine conceput și bine organizat (cu conferințe, dezbateri, prezentări pentru copii, invitați interesanți, ba chiar și un cooking show și degustări de ciocolată). Reprezentanța Comisiei Europene în România a adunat la un loc forțe creatoare și a oferit, în mod firesc, o imagine comprimată asupra cărții și culturii scrise în Europa. Spun că ar fi trebuit să medităm mai mult asupra acestui fapt pentru că, fără contribuția Comisiei Europene, peisajul culturii scrise în UE ar fi fost mai sărac în ultimele două decenii.
Citește în continuare „Comisia Europeană, cartea şi cetăţenii-cititori”
Fiul încearcă să afle mai multe: vorbește cu procurorii, merge la restaurant, reface căzătura pe scările spre toaletă, unde fusese găsit tatăl său, vorbește cu chelnerul (care, evident, nu vrea „să aibă probleme”) și cu patronul restaurantului (care, iar evident, îi spune că înregistrarea de pe camerele de supraveghere, ce să vezi, a fost ștearsă din greșeală; și-i oferă în schimb un prînz bun). Toată lumea se mulțumește cu explicația oficială și dosarul e repede închis, iar martorii – toți oameni din sistemul judiciar – nici nu mai vorbesc despre asta. Nu e suspect? Și nu sînt stranii micile nereguli și coincidențe pe care fiul le descoperă, una cîte una? Pe măsură ce încearcă să afle mai multe, situația se complică. Inclusiv cu partenera de viață a tatălui, o tînără care lucrează într-un cazinou – apariție ambiguă și misterioasă, interpretată cu finețe de Cristina Florea.
Dacă vreți, așadar, să vedeți doar „cum se termină” și să aflați misterul morții judecătorului, ca într-un thriller, sînteți prost plasați. În locul deznodămîntului precis și clar, ca în thriller, avem de-a face aici cu ambiguitatea vieții omenești; în locul „clarificării” faptelor, avem confuzia stărilor și emoțiilor. Tensiune puternică, dar subtilă, vine din felul cum e filmat. Mișcările camerei, compoziția atentă a cadrelor, jocurile de priviri ale actorilor, gesturile mici, detaliile semnificative sînt sugestii vizuale care pun pe gînduri. Imaginea (Oleg Mutu) e extraordinară și susține perfect scenariul oarecum „minimalist”, făcut în bună parte din dialoguri simple și esențiale. Camera se pliază tot timpul pe stările personajelor, pune spectatorul într-o postură un pic stranie de „agresor” al intimității eroului principal (dar nu numai). Căutînd să afle detalii despre moartea tatălui, fiul își întîlnește o iubită din tinerețe: scenele cu ea sînt, poate, cele mai „vorbite” și mai „narative” din tot filmul, dar aceeași ambiguitate plutește suverană pe deasupra, ca într-o felie de viață intensă despre care protagoniștii își amintesc mai mult stările și interpretările ulterioare decît faptele petrecute. „Ce s-a întîmplat de fapt” aflăm tot din filmare, din mișcările ezitante ale camerei, din finețea planurilor-detaliu.
