Conversano este un orășel splendid, la vreo 35 de km de Bari. L-am luat la pas sîmbătă, imediat ce am ajuns, adică între 14.30 și 16. Eram singur pe străzi, căci la ora aceea la gente del Sud își respectă siesta. Așa că am avut plăcerea să-l savurez de unul singur („godermela da solo”, cum ar veni) și să mă uit la imbricările straturilor de piatră care adună la un loc urme ale vechii cetăți grecești Norba, resturile din vremea conților normanzi, mănăstirea barocă San Benedetto (transformată acum în muzeu, cu arhivă, community library și sală de conferințe) în care au mai rămas cîteva fragmente romanice, casele moderne cu un etaj, albe și pătrățoase, lipite uneori de cîte un fragment din vechile ziduri.
Au iscat, pe bună dreptate, un adevărat scandal niște afirmații referitoare la viol și sex ale lui Vasile Răducă, preot și profesor de teologie morală, prodecan al Facultății de Teologie a Universității din București, pe care le găsiți consemnate aici. Rectorul Universității, profesorul Mircea Dumitru, a cerut rapid destituirea din funcția de prodecan a respectivului. Între timp, părintele-profesor Vasile Răducă și-a dat demisia din funcția cu pricina. Și?
Textele care urmează sînt niște întrupări ciudate. Nu aparțin vreunei categorii consemnate în manualele de jurnalism, deși seamănă întrucîtva cu interviul. Sînt niște texte scrise, deși inițial au fost vorbite și înregistrate pe un reportofon (ba chiar filmate, vreo două dintre ele). În epoca smartphone-ului, v-ar fi mai la îndemînă să le vedeți live pe Facebook sau pe Youtube, dar va trebui să le (re)citiți, căci ele s-au născut într-o vreme cînd cele două născociri ale epocii digitale abia se lansau. Sînt niște conversații care ilustrează, cred, cel mai bine spiritul Dilemei. În jargonul nostru redacțional, le spuneam „divanuri”. Citește în continuare „Amintiri în jurul „Divanului””→
La ultimul Gaudeamus, desfășurat în noiembrie 2017, invitatul special n-a mai fost, așa cum se întîmpla de obicei, o țară, ci Uniunea Europeană. Cred că nu am meditat destul asupra acestui fapt, pe care unii îl vor fi tratat conjunctural, iar alții îl vor fi privit firesc, bucurîndu-se de standul bine conceput și bine organizat (cu conferințe, dezbateri, prezentări pentru copii, invitați interesanți, ba chiar și un cooking show și degustări de ciocolată). Reprezentanța Comisiei Europene în România a adunat la un loc forțe creatoare și a oferit, în mod firesc, o imagine comprimată asupra cărții și culturii scrise în Europa. Spun că ar fi trebuit să medităm mai mult asupra acestui fapt pentru că, fără contribuția Comisiei Europene, peisajul culturii scrise în UE ar fi fost mai sărac în ultimele două decenii.
„Seamănă cu Raul Bova” – mi-am zis, rapid și superficial, cînd l-am văzut pe Anghel Damian în primele secvențe din „Perfect sănătos”. Ca alură, intensitate a privirii, finețe, trăsături… Sînt fan Raul Bova (nu știu cîți mai sînt în România, unde nu prea e cunoscut…). Dar citiți pînă la capăt, vă rog.
„Perfect sănătos”, regizat de Anca Damian, are, de la început, aparențele unui thriller. Un judecător (interpretat de Vlad Ivanov) moare într-un restaurant, la o petrecere a judecătorilor și procurorilor. Atac de cord, e concluzia oficială. Fiul lui (jucat de Anghel Damian) vine la înmormîntare și încearcă să afle concret cum și de ce a murit. Judecătorul mergea regulat la controale medicale și – aflăm mai tîrziu – chiar cu puțin timp înaintea morții doctorița îi spusese că e „perfect sănătos”. De unde pînă unde atacul de cord?
Fiul încearcă să afle mai multe: vorbește cu procurorii, merge la restaurant, reface căzătura pe scările spre toaletă, unde fusese găsit tatăl său, vorbește cu chelnerul (care, evident, nu vrea „să aibă probleme”) și cu patronul restaurantului (care, iar evident, îi spune că înregistrarea de pe camerele de supraveghere, ce să vezi, a fost ștearsă din greșeală; și-i oferă în schimb un prînz bun). Toată lumea se mulțumește cu explicația oficială și dosarul e repede închis, iar martorii – toți oameni din sistemul judiciar – nici nu mai vorbesc despre asta. Nu e suspect? Și nu sînt stranii micile nereguli și coincidențe pe care fiul le descoperă, una cîte una? Pe măsură ce încearcă să afle mai multe, situația se complică. Inclusiv cu partenera de viață a tatălui, o tînără care lucrează într-un cazinou – apariție ambiguă și misterioasă, interpretată cu finețe de Cristina Florea.
Trama de thriller e însă doar o capcană. Foarte bine structurată și condusă pînă spre sfîrșitul filmului, dar tot capcană. Nu apare, pînă la urmă, nicio „dezvăluire senzațională”, misterul morții nu e lămurit. În schimb, scenariul adîncește treptat tensiunea psihologică și, prin acumularea de detalii semnificative, dezvăluie subtil relația dintre tată și fiu. Personajul interpretat de Anghel Damian află, de fapt, cîte ceva despre tatăl său, iar lungile sale tăceri sugerează un întreg ghem de emoții și trăiri confuze, amestecate, construind o dramă umană într-un chip cît se poate de firesc. Rolul tatălui e jucat de Vlad Ivanov – un actor care e foarte bun oriunde-l pui, e „de-acolo” orice ar zice și ar face. Apare în cîteva rememorări scurte ale fiului: e vital, jovial, îi face curte doctoriței, își ironizează cu tandrețe fiul și tot repetă că, profesional, poate să doarmă liniștit, căci n-a făcut nicio măgărie. Andrei (fiul) se cufundă treptat în tot felul de neclarități și de semne de întrebare. Pînă și întîlnirea cu fosta sa iubită din tinerețe (Olimpia Melinte), care făcuse pregătire pentru Drept cu tatăl său, îi lasă tot semne de întrebare.
Dacă vreți, așadar, să vedeți doar „cum se termină” și să aflați misterul morții judecătorului, ca într-un thriller, sînteți prost plasați. În locul deznodămîntului precis și clar, ca în thriller, avem de-a face aici cu ambiguitatea vieții omenești; în locul „clarificării” faptelor, avem confuzia stărilor și emoțiilor. Tensiune puternică, dar subtilă, vine din felul cum e filmat. Mișcările camerei, compoziția atentă a cadrelor, jocurile de priviri ale actorilor, gesturile mici, detaliile semnificative sînt sugestii vizuale care pun pe gînduri. Imaginea (Oleg Mutu) e extraordinară și susține perfect scenariul oarecum „minimalist”, făcut în bună parte din dialoguri simple și esențiale. Camera se pliază tot timpul pe stările personajelor, pune spectatorul într-o postură un pic stranie de „agresor” al intimității eroului principal (dar nu numai). Căutînd să afle detalii despre moartea tatălui, fiul își întîlnește o iubită din tinerețe: scenele cu ea sînt, poate, cele mai „vorbite” și mai „narative” din tot filmul, dar aceeași ambiguitate plutește suverană pe deasupra, ca într-o felie de viață intensă despre care protagoniștii își amintesc mai mult stările și interpretările ulterioare decît faptele petrecute. „Ce s-a întîmplat de fapt” aflăm tot din filmare, din mișcările ezitante ale camerei, din finețea planurilor-detaliu.
Anghel Damian seamănă, e adevărat, cu Raul Bova – mi-am reconsiderat eu părerea superficială de la primele scene. Dar nu despre aparența de „june prim” e vorba, nu despre alură și trăsături. Ci despre felul cum „duce” (așa cum a făcut și actorul italian în dramele cu tentă socială) un rol nuanțat, subtil, în care intimitatea relației cu aparatul de filmat a fost, fără îndoială, solicitantă.
„Perfect sănătos” mi se pare un film foarte bine lucrat, cu finețe și intensitate psihologică, un pseudo-thriller care pune pe gînduri. „Misterul” inițial – de ce a murit judecătorul – se transfiguează treptat într-un mister mai intens, profund uman: relația dintre tată și fiu, reconsiderată, retrăită în prezențele și absențele ei. Între durerea și neputința provocate de moartea suspectă, fiul redescoperă ce știe și ce nu despre tatăl său. E un film care degajă umanitate. E filmat excepțional și jucat cu finețe.
E un caz mărunt, dar semnificativ. De-aia îmi pierd vremea scriind despre el.
Faptele sînt următoarele: o doamnă (persoană cunoscută, care între altele s-a implicat în organizarea unor campanii împotriva violenței în familie) este agresată verbal în tren de un ins. Supărată și șocată (pe bună dreptate), scrie pe Facebook ce i s-a întîmplat și publică poza insului. Din relatarea ei, un site (pe care putem citi texte homofobe, anti-americane, anti-europene, propagandistice, cu „substrat” conspiraționist) face o „știre” cu următorul titlu: „Un ziarist de la Dilema Veche, acuzat de comportament indecent într-un tren la adresa unei mame și a fetiței ei: Ești de-aia care crede că face un copil și e al ei? Nu… e al societății, nu al tău!”. (Cu varianta: „Comportament de golan al unui ziarist de la Dilema veche…”, care apare în unele postări). Acestea sînt faptele. Citește în continuare „Un caz tipic de sminteală pe Facebook”→
„Uite, rugămintea este să-i lași în pace pe Coldea și Onțanu”, i-a spus Emiliei Șercan „un cunoscut analist politic” pe vremea cînd autoarea investiga doctoratele plagiate. Și i-a mai explicat „analistul” că Oprea e foarte important în schema de putere a statului. Și, prin urmare, este vorba despre „viitorul țării”. Cum vi se pare? Citește în continuare „Sistemul, doctoratele și viitorul țării. Mai vorbim despre plagiate?”→
Iar a început. Credeam că se terminase, dar m-am înșelat. Într-o emisiune TV din 28 mai (o puteți vedea aici, dar o să vă pierdeți vremea) a fost scos de la naftalină un text din 2012 (îl puteți citi aici, dar nu e articol de presă, e propagandă și manipulare) și s-a pus, ca-n ședința de partid, problema „de principiu”: ce scriitori promovează statul român în străinătate? De principială ce-a fost, chestiunea s-a redus la un singur nume: Mircea Cărtărescu, despre care s-a spus că ar fi beneficiat de „miliarde” de la Institutul Cultural Român, pe vremea cînd era condus de Horia-Roman Patapievici. Că ar fi avut un statut privilegiat la traducerea în alte limbi. Citește în continuare „„Miliarde pentru Cărtărescu””→
„Aparatul de propagandă” (îi zic așa, pe scurt, ca să fie mai simplu) a reluat de curînd povestea cu „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. Și dă-i și dezbate-o, și pune-o pe site-uri, și înflorește-o, și comenteaz-o. E fix ca-n bancul cu Stalin și Șostakovici: nu era Volgă, era bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat. O poveste stupidă precum asta n-ar merita mai mult de-un banc și-o tăcere.
Dar pentru că aparatul de propagandă macină înainte – cu efecte din ce în ce mai serioase asupra unei bune părți a publicului, după cum se va vedea peste cîțiva ani, cînd va fi prea tîrziu – mă gîndesc că povestea merită măcar un comentariu din partea unuia ca mine: suficient de bătrîn ca să mai știe niște întîmplări și oameni vechi, dar suficient de ingenuu ca să mai aibă surprize. Iată-l. Citește în continuare „Supa reîncălzită cu Editura Humanitas”→
