„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 7: De cîte asociații ai nevoie ca să reprezinți o industrie?

Dacă tot e așa de răspîndit, la români, obiceiul comparației cu „Vestul”, cu „lumea civilizată”, dacă vrem așa de mult „o țară ca afară”, să luăm un exemplu.

Italia a fost țara invitată la cel mai recent Bookfest și, după părerea mea, poate fi o bună sursă de inspirație pentru noi în materie de politici ale cărții. Piața italiană de carte este de 3,5 miliarde de euro, dar Italia e o țară în care se citește mai puțin în comparație cu alte țări europene, motiv pentru care în ultimii ani s-au adoptat niște măsuri pentru promovarea lecturii, despre care am scris aici.

Organizația profesională principală a editorilor este Associazione Italiana Editori (AIE). Are vreo 50 de angajați permanenți, organizați pe departamente,  care lucrează pentru întreaga industrie: fac studii și cercetări, oferă cursuri de formare și perfecționare pentru editori și librari, organizează dezbateri pe teme de actualitate (de exemplu, a organizat recent o discuție despre efectele inteligenței artificiale asupra editării de carte), publică Giornale della Libreria, reprezintă interesele editorilor în Italia și în lume. Există și alte asociații ale editorilor italieni (după regiuni sau după specific – o listă parțială se găsește aici), dar AIE este cea mai veche (înființată în 1869) și cea mai importantă la nivel național: membrii săi reprezintă peste 90% din piața de carte italiană. La fel stau lucrurile și în alte țări europene: există, de regulă, o asociație de nivel național, dar și altele (regionale, specializate etc.). De menționat că unele proiecte legislative în domeniul cărții și lecturii au venit din partea AIE, care le-a propus Parlamentului și a făcut lobby pe lîngă parlamentari pînă a obținut (nu ușor!) niște rezultate.

În România, există mai multe asociații ale editorilor. Asociația Editorilor din România a fost înființată în 1991 și are (dacă am numărat eu bine siglele de pe site) 67 de membri. Există și Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România care are, tot pe baza numărătorii pe site, 43 de membri (dar unele reviste/edituri au site-urile inactive, nu e clar dacă mai există). Asociația Difuzorilor și Editorilor – Patronat al Cărții avea, în 2019, 51 membri (43 de edituri şi 8 societăţi de distribuţie). Societatea Editorilor din România are 36 de membri. Mai există Uniunea Editorilor din România (UER), cu 60 de membri. AER și UER formează Federația Editorilor din România, al cărei site nu conține aproape nimic și nu e actualizat din 2011. (Nu trebuie să fii specialist în comunicare ca să știi că e mai bine să n-ai site decît să ai unul „gol”).

Așadar, mai bine de 200 de edituri sînt împărțite între 5 asociații. (Și mai știam vreo două asociații, dar nu-mi e clar dacă mai sînt active). Care dintre ele este „națională” și „reprezentativă” pentru industria cărții? Greu de spus. N-ar fi mai utilă o asociație națională mare, cu peste 200 de edituri membre? Ba da, cu siguranță. N-ar avea o voce mai puternică în spațiul public? E limpede ca lumina zilei. Poate că ar avea și mai multe resurse (financiare și umane), dacă ar avea 2-300 de edituri cotizante care și-ar pune laolaltă mințile și competențele pentru a croi planuri și programe, pentru a găsi finanțări și parteneriate, pentru a face propuneri legislative. Pe lîngă o organizație națională solidă, am putea avea și alte asociații, care să reprezinte interesele specifice ale unor edituri mici, „de nișă”, care uneori au cerințe și probleme diferite de ale editurilor mari; de exemplu, Asociația Editorilor de Poezie; sau Asociația Editurilor Universitare; sau Asociația Editorilor de Carte Științifică; sau mai știu eu ce.

Dar situația e așa cum e. De ce? Istorii vechi… Google le ține minte și le poate scoate la iveală pentru cine vrea să știe. Nu comentez și nici nu cred că mai contează. Mi se pare că o soluție rațională ar fi ca aceste asociații să (re)fuzioneze în AER, adică într-o asociație profesională reprezentativă. Căci principala problemă este, după părerea mea, faptul că, la nivel național, interesele industriei editoriale nu sînt reprezentate suficient de puternic. Dintre toate asociațiile, singura activă și prezentă în spațiul public în mod sistematic este AER, care organizează Bookfest, dar are și alte proiecte (inclusiv cu fonduri europene). UER a avut de asemenea, mai demult, niște proiecte cu fonduri europene (de formare/perfecționare a editorilor și altele). De pe site nu rezultă care ar fi activitățile recente/curente. APLER acordă anual niște premii și co-organizează diverse evenimente literare, ceea ce nu-i rău în sine, dar, în opinia mea, o asociație profesională a editorilor ar trebui să se ocupe în primul rînd de problemele breslei (căci premii literare acordă și Uniunea Scriitorilor, și revistele culturale, și alte entități…). În fine, oricine poate căuta pe Google ce fac asociațiile de editori și se poate edifica.

Ziceam că AIE are 50 de angajați permanenți și face ce face. AER are 2 și nu își permite să aibă mai mulți. Nu știu cîți angajați au celelalte asociații. Dar e limpede că nici una nu poate să facă ceea ce fac italienii (sau francezii sau alții) în organizațiile lor profesionale: studii de piață, monitorizări permanente ale vînzărilor, traininguri ori workshopuri pentru profesioniștii din domeniu, publicarea unei reviste de specialitate etc.

Dăm vina frecvent pe guvernanți și politicieni că nu fac și nu dreg pentru a susține cartea și lectura. Dar nici membrii comunității profesionale a editorilor nu sînt în stare să se organizeze mai bine pentru a-și susține interesele. E proverbială vorba lui Henry Kissinger care ironiza complicația instituțională a (pe atunci) Comunității Economice Europene: „Dacă vreau să vorbesc cu Europa, cine răspunde la telefon?”. Dacă – să zicem – Guvernul ori Parlamentul se hotărăsc brusc să susțină piața de carte, cu cine discută? Cu 5 sau mai multe asociații care, eventual, nu se înțeleg între ele și nu pot avea un punct de vedere comun asupra principalelor probleme?

Cred că o condiție esențială pentru a găsi soluții în favoarea cărții și lecturii este ca editorii să-și pună cap la cap, în mod coerent, problemele și să propună soluții. În condițiile descrise mai sus, așa ceva n-are cum să se realizeze. Peisajul public va înregistra, în continuare, cam același „stil” (cel puțin așa se vede de unde stau eu acum, sub un brad bătrîn în care s-au adunat zeci de grauri, parcă ar avea ședință): din cînd în cînd, dacă apare vreo problemă gravă (vezi, recent, riscul de a duce TVA la 19%), asociațiile editorilor dau comunicate în termeni catastrofici; cînd dispare problema/riscul/pericolul, toată lumea se liniștește și-și vede de treabă. Or, după părerea mea, nu poți construi eficient o industrie editorială doar strigînd în cor, la nevoie, „Ajutor! Săriți! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”, iar apoi lucrînd „a la vivat concurența, să poftească fiecare dacă le dă mîna”. Dacă au interese și probleme comune, editorii ar trebui să și le susțină sistematic și coerent, zi de zi. „Ca afară”. Căci dacă nu ei, cine altcineva ar putea susține mai clar cauza cărții și a lecturii? Dacă nu-și pot defini interesele și nu pot face presiuni asupra statului (așa cum fac alte organizații profesionale/patronale), dacă nu au mijloacele să o facă, atunci asta-i situația. Statul poate să doarmă liniștit sau să aibă inițiative greșite. Iar noi să strigăm iar și iar „săriți, mă omoară vampirul!”. Și de la capăt.

Din episodul următor: cîteva propuneri concrete; de ce „campaniile pentru lectură” sînt utile, dar nu suficiente; de ce „se duce dracului rapița” și cum ar putea să nu.