„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 4: Între timp, Italia, sora noastră de gintă latină…

Impulsul comparației e firesc, dar depinde cu cine te compari și cu ce te alegi din asta. Cum spuneam în episodul anterior, în materie de carte și lectură am sesizat, ani la rînd, o tendință de raportare la țări care se află „foarte sus”: Suedia, Germania, Franța… Nu-i rău, chiar dacă e, după gustul meu, nițel obsesiv și, mai ales, nepractic. Bunăoară, în cazul Suediei („deși are o populație de două ori mai mică decît România, Suedia are o piață de carte de X ori mai mare”, zice un refren din presă), ar trebui să ne raportăm nu la Suedia de acum, ci la Suedia din anii 1950, căci de acolo am avea cîte ceva de învățat… O să revin altădată la acest caz.

Deocamdată, mi se pare mai folositor să aduc în discuție exemplul Italiei. De altfel, în multe împrejurări, de-a lungul tranziției noastre post-comuniste, cînd opinia publică și politicienii militau gălăgios pentru preluarea unor modele străine („modelul suedez”, „să fim o Elveție a Estului”, „să facem legi ca-n Germania”, „ne trebuie un fond suveran ca la norvegieni” etc.), mi se părea că Italia poate fi o sursă de inspirație mult mai utilă, din motive culturale și de mentalitate.

În cazul de față (carte și lectură), Parlamentul italian a adoptat în 2020 o „Lege a cărții” care cuprinde cîteva măsuri asemănătoare celor respinse de Parlamentul nostru (v. episodul 1), dar nu numai: conține și modalitățile de aplicare și, mai ales, un buget. Pe scurt: legea prevede ca ministerul Culturii și ministerul Educației să adopte, din trei în trei ani, cîte un plan național de acțiune pentru promovarea lecturii (cu un buget de 4.350.000 de euro pe an) și să-l implementeze, apoi să culeagă date statistice despre rezultatele obținute și să alcătuiască un raport; direcțiile acestui plan de acțiune sînt descrise destul de detaliat. Legea prevede, de asemenea, anumite obligații pentru autoritățile locale (în primul rînd aceea de a adera la planul național prin stipularea unor „pacte locale pentru lectură”, care vor fi monitorizate). Se instituie titlul de „Capitală italiană a cărții”, acordat în fiecare an cîte unui oraș (plus 500.000 de euro), pe bază de competiție de proiecte (în 2023 e Genova). Se instituie „Carta della cultura” (un card cu valoare de 100 de euro pe an pentru cumpărarea de cărți) destinată familiilor sărace; pentru susținerea ei financiară, se înființează un Fond cu bani de la buget, dar în care se pot face și donații private. Firmele care donează în acest fond 1% din cifra de afaceri pot folosi un logo care să arate că participă la lupta împotriva (îmi place cum sună asta, căci spune lucrurilor pe nume) „sărăciei educative și culturale”. Legea reglementează și reducerile de preț pe care le pot aplica editurile și librăriile: o cotă generală de maximum 5% (15% pentru manualele școlare), dar, o lună pe an, se poate merge pînă la reduceri de 20%. Sînt interzise reduceri mai mari sau în alte perioade ale anului. (Dar despre prețul cărților va veni vorba într-un episod viitor). Pentru librării se instituie logo-ul „Libreria di qualità”, după anumite criterii. Și, tot pentru librării, se acordă unele avantaje fiscale. În total, cheltuielile de la bugetul de stat pentru aplicarea acestei legi se ridică, începînd cu 2022, la 9.250.000 de euro pe an.

A, și încă ceva interesant, după părerea mea. Această Legge sul libro adaugă un articol într-o lege mai veche, din 2016, care reglementa felul în care pot fi donate, pentru a evita risipa, alimentele și produsele farmaceutice; li se adaugă, de acum, cărțile care nu mai pot fi vîndute: pot și ele să fie donate unor ong-uri, școli, biblioteci etc. Cum să aibă cărțile același regim ca salamul și brînza topită? – se vor întreba, poate, unii iubitori de cultură. Uite că se poate…

Comparați această lege italiană cu cele românești, descrise în episodul 2. Dar nu, nu pentru a reveni la vechiul nostru of („de ce nu e și la noi ca la alții?”). Căci exemplul italian mi se pare potrivit pentru noi și din acest motiv: italienii au ajuns la adoptarea unei astfel de legi tîrziu, în al doisprezecelea ceas, cînd s-a constatat că situația lecturii chiar e critică, iar piața de carte, editurile și librăriile chiar au probleme serioase. Iar în Italia au tot fost, an de an, „campanii pentru promovarea lecturii” (așa cum foarte multă lume ar vrea să fie și la noi), cu spoturi la televizor și la radio, finanțate de Guvern. Se vede treaba că n-au avut prea mare efect. Și în Italia, ca și la noi, ani la rînd s-au tot „tras semnale de alarmă” (din partea Asociației Editorilor, din partea scriitorilor, librarilor etc.). Și italienii s-au inspirat, în această lege, din măsuri luate în alte țări (de exemplu din Franța, în chestiunea prețului cărților). Dar în Italia, spre deosebire de noi, exista deja o instituție menită să aplice și să monitorizeze această lege: Centro per il Libro e la Lettura. Așa cum, în Franța, există Centre National du Livre.

„Ce vrei să spui – m-ar putea întreba cineva –, că ar trebui înființată încă o instituție cu bani de la buget, în care să-și angajeze politicienii verișoarele și secretarele?”. Recunosc, ar fi și asta o problemă. Dar seamănă prea mult cu povestea drobului de sare, așa că o las deoparte.

Nu, vreau să spun doar că, pentru a face cu adevărat ceva eficient în materie de carte și lectură, ar trebui să cunoaștem cît mai amănunțit situația reală, să avem la dispoziție date cît mai clare. Și n-avem. Știți, de pildă, cîte librării sînt în România? Eu nu știu. Și, din cîte mi-am dat seama, nu știe nimeni cu precizie. Și-atunci cum am putea, prin lege, să sprijinim într-o formă sau alta librăriile, dacă nu știm cîte și unde sînt? Știți care e situația lecturii la copiii pînă în 14 ani? Nici n-aveți de unde afla, căci n-a făcut nimeni vreun studiu serios pe tema asta (adică pe tema viitorului lecturii și al pieței de carte). În schimb, dacă ne uităm pe Giornale della Libreria, revistă editată de Associazione Italiana Editori, putem afla că, după pandemie, numărul copiilor care citesc a crescut semnificativ: 24% citesc cel puțin 12 cărți pe an, 30% între 7 și 11, 21% între 4 și 6, 25% mai puțin de 3 cărți; în total, 96% dintre copiii italieni citesc cel puțin o carte pe an. O fi și efectul legii despre care am vorbit mai sus? Va urma.

Din episodul următor: avem puține date precise, dar multe păreri; și multe asociații ale editorilor; care sînt cele mai vîndute cărți în România?; în exclusivitate: cum se face numărătoarea librăriilor.