După ce am bombănit, vreme de 7 episoade, că „se duce dracului rapița”, ar fi momentul să și propun ceva, nu? Am s-o fac, cu un oarecare sentiment de zădărnicie: propuneri s-au mai făcut, dar n-a ieșit mai nimic (chiar cu asta am început „serialul”, cu un scurt inventar de legi respinse); ideile plutesc prin aer, avem modele din care să ne inspirăm, căci s-au dovedit eficiente (în Italia, în Franța, în SUA, în Suedia, în Marea Britanie), dar ele sînt prea des întîmpinate cu reacții de genul „dom’le, e frumos ce spui tu, da’ la noi nu merg chestiile astea”. În toate propunerile și poticnirile pe care le observ de zeci de ani, constat, înainte de toate, o oarecare dezordine. Așa că încerc s-o iau ordonat, pe puncte.
În primul rînd, cred că ar trebui să discutăm separat despre cele două aspecte (chit că sînt „fețe ale aceleiași monede”): să sprijinim piața de carte și să promovăm lectura. Ele necesită măsuri, în mare parte, diferite (plus unele comune, desigur). Încep cu piața de carte, pentru că aici lucrurile sînt mai clare și pot da rezultate mai rapid.
Pentru a crește piața de carte, e nevoie de măsuri care să sporească vînzările. Ce facem? O campanie în mass-media prin care să-i convingem pe români (așa, în general) să cumpere mai multe cărți? Se poate, desigur, dar să nu ne așteptăm la cine știe ce: unii români n-au bani, alții n-au acces la cărți (că n-au librărie în oraș, iar pe online nu se descurcă ori n-au încredere), alții cred că n-are rost („poți să faci bani și să trăiești bine și fără cărți”), alții n-au cumpărat niciodată și nu vor cumpăra în viața lor etc. O campanie generală, îndreptată către cele patru zări și adresată tuturor are slabe șanse de succes. Dar, despre campanii, puțin mai încolo.
Deocamdată, observ că Mihai Mitrică, directorul executiv al AER, într-un articol recent (apărut în cadrul anchetei Forbes România despre anul editorial 2022), pune cîteva accente foarte potrivite, cu care sînt întru totul de acord: 1) „trebuie început de undeva și cel mai potrivit ar fi de la respectarea legilor în vigoare”; 2) s-ar putea să vină o criză economică; piața de carte „va reuși cumva să treacă și peste asta”, dar diminuarea și mai mare a accesului la carte și lectură va afecta întreaga societate. Pe termen lung.
„Respectarea legilor în vigoare” ar însemna, de pildă, ca bibliotecile publice să aibă bani pentru a face achiziții de cărți noi. Conform legii, trebuie cumpărate cel puțin 50 de volume noi pe an la 1000 de locuitori, dar Statul nu respectă, din 2002 (de cînd a apărut legea), această obligație: nu alocă bibliotecilor bugetele necesare pentru achiziții. În toate țările, bibliotecile sînt clienți importanți ai pieței de carte, căci cumpără cantități mari. În România numărul bibliotecilor publice a coborît cu puțin sub 2000 (față de peste 5500 în 1990). Dacă adăugăm și bibliotecile școlare (peste 6000), putem calcula că, pentru piața editorială, ar fi foarte important să aibă cîteva mii de clienți (constanți și cu bugete consistente) în plus. Pur și simplu, respectînd legea deja existentă, Statul ar oferi pieței de carte gura de oxigen necesară pentru a ieși din starea actuală – care e una de supraviețuire; ar fi loc și pentru planuri de dezvoltare sau măcar pentru siguranța zilei de mîine. De vreun an și ceva, s-a pus problema să se aloce bugete de achiziții și bibliotecilor școlare. Dar deocamdată nu s-a întîmplat nimic.
Al doilea accent din articolul lui Mihai Mitrică se referă la faptul că, la precedenta criză economică, s-a abrogat legea „care sprijinea profesorii cu 100 de euro anual pentru cumpărarea de carte; doar prin această măsură, s-au șters 16% din cifra de afaceri a pieței”. După calmarea crizei, nu s-a revenit. A mai fost vorba, între timp, de introducerea unor „vouchere culturale” pentru elevi, din care să poată cumpăra cărți ori bilete la muzee, concerte, spectacole. În Germania există aplicația „KulturPass”, prin care tinerilor sub 18 ani li se oferă 200 de euro pe care să-i cheltuie în scopuri culturale; în Italia, „18App” face același lucru, dar valoarea e de 500 de euro. Și, ce să vezi? Rezultatele de pînă acum arată că cea mai mare parte a banilor a fost cheltuită pe cărți. Și se mai spune că „tinerii nu citesc…”.
În noua lege a educației este prevăzută înființarea programului național „O carte pentru fiecare”. O să dureze pînă se va aplica (și să vedem cum se va aplica). Dar, dacă ar fi să fie, ar însemna că, per total, în piață ar intra banii pentru cumpărarea cîtorva milioane de cărți, dacă ne raportăm la numărul elevilor din România.
Dacă punem cap la cap toate acestea, ar rezulta o creștere considerabilă a pieței de carte. Pentru asta ar fi nevoie de fonduri publice, iar momentul e prost: Guvernul e nevoit să taie din buget, după ce a făcut cheltuieli nechibzuite. Dar, după părerea mea, tocmai de aceea ar trebui să găsească acum sumele necesare pentru a susține cumpărarea de cărți: pentru ca generația următoare să trăiască într-o țară mai educată, mai civilizată, cu politicieni mai bine pregătiți și mai responsabili. Cînd a fost criză energetică, statul i-a ajutat pe oameni să-și plătească facturile la energie, „să treacă iarna cu bine”; de ce nu i-ar ajuta, în același mod, să „treacă iarna minții”?
Nu-mi fac iluzii că guvernanții chiar vor duce la capăt cele de mai sus. Și, din păcate, nici presiunea publică pe această temă nu e mare. AER a inițiat „Pactul pentru Lectură” și a lansat o petiție online, dar numai 3292 de oameni au semnat-o. Ar fi multe de discutat aici, dar le las pe altă dată. Cred însă că principala cauză a slabei susțineri publice a unor măsuri care să stimuleze piața de carte este credința multora că „e treaba Statului, domnule, pe el de ce-l avem?”. Ceea ce duce la pasivitate și distanțare de „ăștia de la putere care nu fac nimic”. Iar a doua cauză este credința multora că problemele s-ar putea rezolva doar prin „campanii de promovare”. Or, acestea ar fi utile doar la pachet cu măsurile de sprijin pentru piața de carte despre care a fost vorba mai sus. Și ar trebui făcute coordonat, pe termen ceva mai lung. Dacă ar fi după mine, aș face două campanii: una adresată adulților, alta adresată tinerilor/adolescenților. Cîteva idei excelente a pus cap la cap scriitorul T.O. Bobe într-o postare pe Facebook. Și sînt convins că ar apărea și alte idei foarte bune. Problema e: cine să facă aceste campanii? Ei, de-abia de-aici se complică lucrurile. Căci n-avem instituții care să se înhame la așa ceva. Va urma.
Din episodul următor: cine i-ar putea convinge mai ușor pe oameni să citească – profesorii, scriitorii, sportivii, vedetele TV sau „influensării”?
Foto: Daunt Books, London; by Pauline Loroy on Unsplash
mirceavasilescu.blog 
Din păcate, noi n-am scăpat încă de sindromul lui” tot mai citeşti, maică ?” În unele medii, chiar evoluate, cititul e văzut încă ca o activitate escapist-oblomovistă, nelucrativă, deci nerentabilă , rezervată doar doamnelor (vezi” domniţa leneşă pe canapea”), ca liqueur-ul sau ca bomboanele de şocolată (sic!). Sunt persoane din mediul corporatist care refuză să admită că citesc altceva decât cărţi de specialitate sau cărţi de dezvoltare personală de tip „Cum să devin un manager de succes”. Poate că e de vină şi utilitarismul lumii în care ne mişcăm, în care” le plaisir du texte” e pentru filologi, singurii care pot mai pot savura voluptăţile stilistice dintr-o întorsătură de frază ; trebuie să acceptăm că pentru cei mai mulţi cartea are o funcţie teleologică, prin care se doreşte ca ea să aducă un răspuns la probleme practice sau existenţiale. Tu ai gândi o campanie cu două publicuri-ţintă-tineri şi adulţi. De ce nu una organizată la nivel de regiuni geografice,unde” utile dulci” funcţionează diferit?În spaţiile tributare viziunii iluministe despre educaţie, unde cultura a fost privită, timp îndelungat, ca” fiind în slujba unor idealuri mai înalte”, zonele unde s-au născut marii moralişti, o abordare a literaturii ca desfătare sau ca „act ( ludic) gratuit” s-ar putea să nu aibă succes.În schimb, poate că s-ar putea lucra la nevoia publicului lor de status, de recunoaştere publică, de reprezentare ,-ceva de genul :” Dacă conduci un Mercedes , încearcă să bei Ballantines şi să asculţi Frank Sinatra!” Evident, cred că orice campanie de lectură, organizată la nivel naţional, ar trebui să se bazeze pe un studiu sociologic preliminar, unde s-ar putea face un inventar al titlurilor cumpărate sau împrumutate de la biblioteci, pentru că, nu-i aşa ? ,: “Spune-mi ce citeşti ca să-ţi spun cine eşti!” Subscriu la toate ideile excelente ale lui T.O.Bobe!
ApreciazăApreciază