„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 2: Citește, popor, că ți-am dat legi!…

Putem noi pentru ca să spunem că parlamentarii noștri nu-s preocupați de cărți și de citit? Nu putem. Ne-ar bate Dumnezeu. Nu ne-au dat ei, în grija lor pentru mai binele public, o solemn intitulată Lege pentru instituirea anului 2019 ca Anul Cărţii în România? Ba ne-au dat. Și nu s-a instituitără? Ba s-a.

Numai că, dincolo de aerul solemn al titlului, se întinde pe numai 3 (trei) articole o lege care nu legifera, de fapt, nimic. Au trecut trei ani și-o pandemie de-atunci, dar merită să ne amintim acest episod – mostră de gargară parlamentară și de nimic tăiat în patru. Iată legea, în zadarnica ei scurtime:

L E G E

pentru instituirea anului 2019 ca Anul Cărţii în România

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Art. 1. – Se instituie anul 2019 ca „Anul Cărţii” în România.

Art. 2. – (1) Cu prilejul sărbătoririi „Anului Cărţii” se organizează evenimente culturale dedicate acestei iniţiative.

(2) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot acorda sprijin logistic şi/sau financiar, după caz.

Art. 3. – (1) În „Anul Cărţii” se lansează Programul naţional „România citeşte”, denumit în continuare Programul. Programul se va desfăşura în cadrul unităţilor de învăţământ primar şi gimnazial şi presupune organizarea de întâlniri săptămânale ale elevilor cu voluntari, precum părinţi, personalităţi publice, jurnalişti. În cadrul Programului, voluntarii vor lectura împreună cu elevii fragmente din operele literare incluse în programa şcolară.

(2) Programul presupune şi organizarea de întâlniri bianuale ale elevilor cu scriitori români contemporani, de anvergură naţională sau locală, care să lectureze fragmente din propriile creaţii literare, în scopul încurajării lecturii şi promovării acestora.

Ca s-o zic ca la școală: ce vrea să spună autorul, ce desprindem noi de-aici, dragi copii? Că se organizează evenimente culturale pentru „a sărbători”, că autoritățile pot acorda sprijin acestor evenimente. Pot. După caz. Dar asta se întîmplă oricum, și fără lege. Apoi: Programul naţional „România citeşte” se va desfășura în școli, cu voluntari. Păi și asta se întîmplă oricum, fără lege: în unele școli vin voluntari, se fac cercuri de lectură etc., iar în altele nu. Aa, legea zice că trebuie citite „fragmente din operele literare incluse în programa şcolară”. Dacă sînt citite alte opere literare, se încalcă legea? Ca să nu mai vorbim de faptul că aleșii poporului suveran ar fi trebuit să știe că în programele școlare noi nu sînt incluse opere literare anume; programa școlară cuprinde competențe, obiective și altele, dar nu mai prevede, ca pe vremea cînd au făcut dumnealor gimnaziul (sau doctoratul), texte literare obligatorii. Deci, ce să citească voluntarii?…

Apoi – iar asta mi se pare de tot hazul – programul presupune și „organizarea de întâlniri bianuale ale elevilor cu scriitori români contemporani (de parcă s-ar putea organiza și întîlniri cu scriitori clasici, of, Doamne…), de anvergură naţională sau locală”. De ce bianuale? Dacă cineva le organizează mai des, încalcă legea? Și-apoi, cine stabilește dacă scriitorii sînt „de anvergură națională sau locală”? Și ce ne facem cu scriitorii de anvergură internațională (căci avem și așa ceva), cu ei nu organizăm întîlniri? Trebuia redactată o metodologie de aplicare a legii, în care să fie prevăzute liste de scriitori de anvergură națională sau locală, ca să știm ce facem…

Am lăsat special la urmă această probă de semidoctism, care spune multe despre nivelul cultural al celor care votează legile țării: voluntarii vor lectura, scriitorii trebuie să lectureze. În Dicționarul de cuvinte recente (ediția a II-a, Editura Logos, 1997), profesoara Florica Dimitrescu, o mare lingvistă, chiar așa caracterizează acest verb, semidoct. Dar observ că e în plină expansiune – probabil că multor semidocți li se pare mai interesant, mai „savant” decît obișnuitul, popularul „a citi”. Doar nepricopsiții citesc, lumea bună lecturează.

Dincolo de formulările ridicole și de semidoctisme, această lege s-a dovedit totalmente inutilă.

Dar mai avem una, de același tip: Legea nr. 21 din 14 ianuarie 2022 privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua națională a lecturii. E mai lungă și ceva mai detaliată decît cea de mai sus, dar croită tot pe bază de „autoritățile pot organiza”, „bibliotecile pot acorda asistență” etc. Nu e prevăzută vreo obligație, nici (Doamne, iartă-mă!) vreo sancțiune, nici vreun buget sau vreo alocare de resurse. (O să vedem, într-un episod viitor, că în alte țări se adoptă legi asemănătoare cu buget, responsabilități clare etc.). Nu mă pricep, desigur, la chestiuni juridice, dar mă întreb, ca simplu cetățean, cum ar fi dacă în Codul rutier ar scrie că „pietonii pot traversa prin locurile marcate”, „mașinile pot trece pe culoarea verde a semaforului”, iar poliția, desigur, „poate să-i amendeze, după caz” pe cei care încalcă legea.

Probabil ca să umple legea cu ceva, astfel încît să pară mai consistentă, sau poate pur și simplu pentru că nu sînt în stare de mai mult, aleșii poporului au prevăzut și un soi de „indicații prețioase” despre ce și cum trebuie făcut. (Cer scuze pentru lungimea citatului, dar n-am putut trece peste această înșiruire care, după părerea mea, n-are ce căuta într-o lege).

 „a)  invitarea bibliotecilor locale, județene și/sau metropolitane de a derula activități de prezentare a serviciilor de bibliotecă, de înregistrare la bibliotecă, de colectare de carte și donație, inclusiv prin amenajarea de standuri proprii în incinta unităților de învățământ; b) invitarea asociațiilor, fundațiilor nonprofit și asociațiilor de creatori, cu experiență în derularea de activități educaționale, de a susține cluburi de lectură, ateliere de scriere creativă, ateliere de ilustrare de carte, discuții libere și dezbateri despre literatură și cărți sau alte programe similare; c) oferirea, cu titlu gratuit, editurilor și librăriilor, la cerere și în măsura disponibilității, de spații pentru prezentare și vânzare de carte cu caracter educativ și/sau recreativ, adecvat vârstei elevilor”.

La ce folosește această lungă enumerare? Dacă nu scria în lege, oamenii care vor să organizeze o seară de lectură nu s-ar fi putut gîndi cu capetele lor să colaboreze cu biblioteca din oraș, să invite o editură să-și prezinte cărțile, să se asocieze cu un ONG?… Să facă ateliere sau discuții libere?… Iar în ultimul articol al legii, primesc „indicații prețioase”, ca înainte de 1989, și principalele entități media ale statului – Societatea Română de Radio, TVR și Agerpres; de 15 februarie, spune legea, acestea „produc, difuzează sau redifuzează, după caz, emisiuni de promovare și încurajare a lecturii”. În aceste „sarcini” trasate entităților media publice văd capătul unui fir care începe hăt, departe, în „tezele din iulie” ale lui Ceaușescu sau în alte documente de partid în care se prevedea clar ce trebuie să facă presa, mai ales de sărbători naționale.

Știu, e plicticos să citești așa ceva. M-am plictisit chiar eu, scriind. Și „săpînd” pe net după astfel de texte (și altele…), ca să pot inventaria, cît mai precis, cum stăm cu legislația care privește domeniul cărții și al lecturii.

Dar plictiseala e un moft față de pericolul (da, îmi asum cuvîntul, deși poate părea cam tare) pe care îl reprezintă astfel de legi. Adoptate cu un aer solemn, promovate pe un ton grav de politicieni și de diverși șefi de instituții, aceste legi goale de conținut îi pot da publicului senzația că s-a rezolvat ceva, s-a făcut un pas înainte, s-au luat niște măsuri care pot îmbunătăți lucrurile. Or, nu e deloc așa. Nici piața editorială nu va spori, nici numărul de cititori nu va crește dacă în fiecare an, pe 15 februarie, se vor organiza („după caz”) întîlniri cu scriitorii și serate de lectură. Sau dacă (așa cum s-a întîmplat în 2022) ministrul Educației va da ordin ca în toate școlile să se întrerupă cursurile și să se citească 15 minute (deparcă ar fi „15 minute de reculegere” și pe urmă înapoi la cursuri).

Mai mult decît atît, există pericolul ca parlamentarii (unii dintre ei de bună credință sau în perfectă stare de ingenuitate culturală) să spună: „păi v-am dat legi, am rezolvat problema cu lectura, ce sîntem noi de vină că România (tot) nu citește?”. Iar dacă apar solicitări pentru inițierea unor măsuri legislative care să stimuleze piața de carte ori lectura (mai ales măsuri concrete, care presupun și oarecari cheltuieli de la buget, precum cele despre care am scris în episodul trecut), ele să fie date deoparte, pentru că – nu-i așa? – am instituit Anul Cărții și Ziua Națională a Lecturii și n-a ieșit mare lucru, asta e, românii  nu citesc, n-avem ce face.

Dar cu astfel de legi care nu stabilesc decît că „se pot face niște activități” nu va crește numărul de cititori. Într-un episod viitor, vom vedea cum arată unele legi pentru promovarea lecturii din Franța, Italia și alte țări. Deocamdată, să medităm la această afirmație prea des întîlnită: „românii nu citesc”. O fi vreun defect al nației, vreo ciudată moștenire genetică, un blestem?

PS: Între timp, Pactul pentru lectură inițiat de Asociația Editorilor din România a fost lansat, după cum se poate vedea aici

Din episodul următor: repetate mult și des, clișeele se transformă în convingeri ferme; lamentîndu-te, vei izbăvi? de ce nu avem cititul în sînge, „ca suedezii”; de fapt, nu știm cu adevărat cît se citește în România.

Foto: Pawel Czerwinski on Unsplash