„Românii nu citesc, sîntem ultimii din Europa”. Episodul 3: Autosatisfacția lamentării și ce-ar fi de făcut

În episoadele anterioare, ne-am plictisit împreună făcînd – școlărește – analiză pe text: am avut în vedere legile pentru susținerea cărții și lecturii pe care le avem sau nu le avem, pentru că parlamentarii le-au respins. Pe scurt: conform Constituției, suveranitatea îi aparține poporului, iar poporul și-o manifestă prin reprezentanții lui aleși. În materie de carte și lectură, poporul suveran (prin reprezentanții săi) cam asta a putut să facă, deocamdată: niște legi prost gîndite, prost făcute și despre ale căror efecte nu știm mai nimic (bunăoară: pe 16 februarie, după ce pe 15 poporul suveran a sărbătorit Ziua Națională a Lecturii, au crescut oare vînzările de cărți? știe cineva?).

Să-i lăsăm, așadar, pe aleșii noștri cu suveranitatea pe umeri și să ne ocupăm de altceva. De exemplu, de un clișeu care tot revine de ani întregi: „românii nu citesc”. Îl tot repetă vesela și superficiala noastră presă (iertată-mi fie generalizarea) în titluri de articole („știri”) care nu spun mare lucru, doar rezumă niște cifre luate din diverse sondaje. Cifrele sînt reale și ideea principală e și ea adevărată (în România se citește mai puțin decît în alte țări). Dar eu am o problemă cu efectele acestei repetări obsesive. Pentru că, din cărțile pe care le-am citit, am înțeles că discursul creează realitate și oamenii ajung să creadă că realitatea e aia pe care au tot auzit-o repetată la televizor și au tot citit-o „pe net”. În cazul de față, „românii nu citesc”. Cred – și am motive serioase s-o fac – că, în timp, unii dintre concetățenii noștri (nu știu cîți, probabil mulți) au ajuns să creadă că cititul o fi vreo chestie genetică, legată de etnie, de „specific național”: românii nu citesc, spre deosebire de suedezi (alt clișeu din titlurile presei, pe care l-am întîlnit de multe ori: „deși are o populație de două ori mai mică decît România, Suedia are o piață de carte de X ori mai mare”), nemți și alții. Este propensiunea pentru lectură o trăsătură etnică/genetică? E o fatalitate că „românii nu citesc”? Nici vorbă.

Cititul nu e înnăscut (cel puțin eu nu știu ca știința să fi dovedit asta, pînă acum). Cititul se învață. Lectura e o deprindere individuală și o practică socială și culturală. Există o imensă bibliografie pe tema asta. Pe scurt: „românii nu citesc” (plus „comparația” cu suedezii și alte neamuri) e o simplă formulă „de dînșii inventată”, vorba poetului, un stereotip răspîndit de presa în căutare de audiență și de jurnaliști (mă rog…) care au înțeles că știrile negative sînt o garanție a audienței (greșit!).

Pe de altă parte însă, cum spuneam, repetarea unor asemenea clișee creează, într-o bună parte a publicului, efecte: ideea că „noi, românii, nu citim, asta e situația, e o fatalitate”. Mai mult: chestiunea cititului intră într-un ansamblu mai complex care ne induce un (fals) sentiment de inferioritate în raport cu alții (suedezii, germanii, finlandezii, francezii etc.), larg răspîndit în spațiul public. E o temă prea complexă pentru a o discuta aici („ultimii din Europa”, „de ce nu e și la noi ca la alții?” etc.), așa că prefer să revin la chestiunea principală.

Se citește la noi mai puțin decît în alte țări europene? Din studiile existente, rezultă că da. E fatal și nerezolvabil, e o chestie care ține de „neam”, de „specific”? Nu. E pentru că „așa-i românu’, n-ai ce-i face?”, sîntem într-o situațiune fără ieșire? Nicidecum. Dovada? N-am dovezi imediate, am doar cîțiva termeni de comparație. Acum vreo 70 de ani, în Suedia, nu s-a spus „așa-i suedezu’, n-ai ce-i face”, ci s-au conceput și aplicat niște măsuri care au dat, în timp, rezultate spectaculoase (va veni voba despre ele într-un episod viitor). Acum vreo 15 ani, în SUA, în urma unui studiu serios care constata că numărul cititorilor americani a scăzut îngrijorăror, a luat naștere un mare proiect național de stimulare a lecturii, cu un milion de voluntari, cu implicarea colegiilor, școlilor și universităților, cu participarea unor instituții federale și a multor sponsori privați, astfel încît, peste 3-4 ani, s-a înregistrat o creștere a numărului de cititori. În Italia, în 2019, s-a adoptat o Legge sul libro, despre care voi vorbi într-un episod viitor. (De ce s-a adoptat legea? Pentru că s-a constatat că italienii sînt pe locul 23 la lectură dintre cele 27 de țări europene; cam ca la noi…). Cît despre Franța, modelul nostru de modernizare și europenizare de vreo sută cincizeci de ani și mai bine, ce să mai vorbim? Avem multe de învățat, în continuare, de la francezi. E suficient să căutăm pe Google pentru a vedea de ce impunerea unui preț unic al cărții, la începutul anilor ’80, contestat inițial (inclusiv în justiție, cu scandalul mediatic aferent), a dat rezultate bune, omagiate după cîteva decenii de toată lumea; și de ce în pandemie comerțul cu cărți a fost pus pe lista de activități „esențiale”, care nu trebuie închise, astfel încît în plin lockdown librăriile au rămas deschise, ca și magazinele de alimente și farmaciile (spre deosebire de multe țări europene, inclusiv România). Germania, unde piața cărții valorează 9-10 miliarde de euro? Ce să mai vorbim, avem multe de învățat și de acolo, mai ales dacă pornim de la firul ierbii, fără să ne lăsăm impresionați de miliarde și de „piața cărții”. De exemplu, am putea să medităm la un lucru simplu: de ce, în mici orășele germane (cum ar fi, la noi, Cîmpina ori Salonta ori Huși ori Băilești), se găsesc cîteva zeci sau sute de oameni care să plătească 10-12 euro pe un bilet pentru a participa la o lectură publică a unui scriitor? De ce (și cum) în Germania funcționează un sistem de burse/stipendii acordate scriitorilor (și artiștilor), de către autoritățile federale ori locale, care sînt găzduiți 6 luni sau un an, pe masă-casă (vă spune ceva Schloss Solitude, de exemplu?), pentru a-și vedea liniștiți de creațiile lor? Au nemții/francezii/italienii/suedezii ceva în sînge și noi nu? Ca să nu mai vorbim despre țări precum Slovenia, Estonia ori Lituania, cu o populație cam cît București & Ilfov, unde piața de carte și dinamica lecturii/cititorilor funcționează mult mai bine ca la noi…

Știu, mi se va spune (eventual) că am luat prea în serios un simplu clișeu vehiculat de presă, de site-uri, de bîrfa publică: „românii nu citesc”. Nu, nu am luat în serios clișeul în sine, ci efectele lui perverse: inocularea senzației că „e fatal”, „se duce dracului rapița” (vorba lui Caragiale), „sîntem ultimii din Europa”. De acord, sîntem. Dar să nu ne mulțumim cu strania automulțumire a lamentării (precum ipohondrul pe al cărui mormînt scrie, vorba bancului, „v-am spus eu?”). Să vedem, rațional, ce putem face. Iar de-aici încolo, problema se complică, pentru că trebuie să tragem linie și să trecem la treabă. Observ că se propun, dinspre diverse direcții, „campanii pentru susținerea cărții și lecturii”. Și cam atît. AER propune un „Pact pentru lectură” care constă, din cîte am înțeles, în dezbateri și manifestări publice menite să aducă nițel awareness. Nu-i rău, dar nici nu-i suficient. Să nu punem în cîrca marketingului mai mult decît poate duce.

Sînt gata să pariez că dacă, începînd de mîine, timp de un an (campanie, nu?), se va difuza la toate televiziunile, de 10-15 ori pe zi, un clip care să promoveze lectura, peste un an vom constata că piața de carte e la fel și numărul de cititori e cam același. Ceea ce, desigur, va genera un nou val de fatalism („v-am spus eu?”). Situația în care ne aflăm nu poate fi rezolvată numai prin instrumente de marketing (sau campanie de promovare sau cum vrem să-i zicem). E nevoie de măsuri la pachet, care să se constituie în politici culturale pe termen mediu și lung. E nevoie de o susținere legislativă și instituțională. E nevoie de resurse financiare și umane și de un plan întins pe cîțiva ani, cu măsurarea pe parcurs a efectelor și impactului.

Sînt, de asemenea, gata să pariez că, dacă se vor lua cîteva măsuri adecvate și se va urmări consecvent aplicarea lor, peste 3-4-5 ani va crește numărul cititorilor cu 1-3% (dar la ce vă așteptați? la creșteri astronomice?) și peste 10 ani (dacă se aplică în continuare măsurile!) va crește cu 5-7% și se va opri acolo pentru o generație. Piața de carte se va schimba mai repede: în 2-3 ani s-ar putea dubla ca valoare în bani și ar putea crește cu 50-70% ca număr de volume vîndute. Ceea ce ar fi foarte bine. Repet: dacă se vor lua măsurile adecvate.

Pe ce mă bazez? Pe ceea ce am constatat urmărind experiențele altor țări. Va urma.

Foto: Gabriel Sollmann on Unsplash