De multă vreme tot auzim în jur: „cărțile sînt scumpe”, iar în unele sondaje acesta e unul dintre motivele invocate de cei care nu cumpără cărți – „nu-mi permit”. De fapt, de prin 2011-2012, în România, prețul mediu al cărții a rămas cam același, 6-7 euro pe exemplar. După pandemie, cărțile s-au scumpit, într-adevăr, iar percepția comună tinde să dea vina pe edituri, pentru că ele sînt „interfața” cu publicul. Dar cauzele scumpirii sînt creșterea prețului la hîrtie, la energie, creșterea altor costuri din cauza inflației. A nu se da vina, așadar, orbește, pe edituri.
Spun aceste banalități pentru că văd adesea comentarii – inclusiv din partea unor oameni foarte educați, inclusiv din partea unor intelectuali publici cu o anume influență – despre cît s-au „îmbogățit” editurile, cum raportează ele „profituri de milioane de euro”… Concret: dacă o carte se vinde cu 100 de lei, doar vreo 20-25 ajung, de fapt, la editură; cei mai mulți – vreo 50 de lei – merg la distribuitor & difuzor & librar; vreo 10 lei îi ia tipografia, 5 merg la stat (TVA). Ah, și mai e și autorul: dacă se vînd peste 5.000 de exemplare, poate cîștiga 10 lei (cît tipograful), dacă se vînd mai puține exemplare, capătă mai puțin. Uneori, o sumă simbolică. Sau nimic. (Am descompus, cam grosier, prețul unei cărți, doar ca mic exercițiu pentru cumpărători, să aibă la ce se gîndi în secunda cînd plătesc…)
Cît despre „editorii care se îmbogățesc”, realitatea e mai complicată: există și edituri mari, cu cifre de afaceri de milioane, și edituri mici, care abia adună o cifră de afaceri de o sută de mii pe an și au profit de cîteva mii de euro. Sau merg în pierdere. Petre Barbu a publicat de curînd, în Forbes România, un top al primelor 105 edituri în funcție de cifra de afaceri. Din care se vede că, în 2022, cifra de afaceri a celor 105 edituri a fost de 134,1 milioane de euro, în creștere cu 9,2% față de 2021, dar profitul (18,75 milioane de euro) a scăzut cu 9,8% față de anul anterior. Petre Barbu – care urmărește și analizează consecvent piața editorială – face următoarea observație: „Piața de carte a crescut pe propriile puteri, fără ajutorul statului. A fost o creștere eroică”.
Eu aș extinde această afirmație pentru toată perioada de după 1989. Industria editorială a crescut în toți acești ani prin forțe proprii, funcționînd pe o piață foarte concurențială, fără a avea nici cel mai mic ajutor de la stat. Asta deși cartea e un produs complex, care include (și) o componentă culturală și educațională, iar politicienii noștri sforăie atît de mult pe tema grijii față de cultură și educație. Dar n-au făcut nimic pentru a sprijini cartea și lectura. La noi n-au existat politici pentru susținerea economiei cărții (nici nu se vorbește despre asta; și am întîlnit destule mirări și ridicări din sprîncene la auzul acestei formule, economia cărții…). Alte domenii/ramuri ale economiei au fost intens sprijinite de stat – de la IT la agricultură și de la construcții la HORECA – pentru că au fost considerate importante, strategice, fundamentale pentru evoluția țării. Cartea și lectura n-au fost și nu sînt considerate ca avînd vreo importanță deosebită, așa încît industria editorială a fost lăsată să se descurce singură, în vîltoarea economiei de piață. S-a descurcat și, dincolo de orice, merită un elogiu. Are, desigur, defectele și problemele ei, dar, în ansamblu, e un bun exemplu (poate cel mai bun) despre „cum s-a instaurat economia de piață în România după decenii de comunism”. Ar fi fost mai bine să fie sprijinită, dar, pe de altă parte, poate că e mai bine că a fost lăsată în pace: de cîteva ori, politicienii au avut unele inițiative legislative care mai degrabă i-ar fi pus bețe în roate – vezi, de exemplu, mult discutata lege a timbrului literar de acum ceva timp…
Totuși, în ceasul al doisprezecelea, a avut și statul o oarecare contribuție. Acum cîțiva ani, TVA pentru cărți s-a redus la 5% (pînă atunci se plătea cota generală). Era o cerință veche a lumii editoriale, care argumenta cu exemple din țările europene: în unele TVA pentru cărți e zero, în altele se aplică o cotă redusă.
Recent, obligat să ia măsuri pentru a reduce deficitul bugetar, Guvernul a vrut să elimine și acest (minim) avantaj al pieței de carte. Pînă la urmă, s-ar părea că nu (conform unei declarații a lui Nicolae Ciucă), dar eu nu cred pînă nu văd. Oricum, o revenire la TVA de 19% ar fi (fost) o povară în plus pentru editori și pentru cumpărători, dar un fleac pentru stat: un comunicat al Asociației Editorilor din România arată că „trecerea cărților la cotă TVA de 19% ar însemna […] circa 2 ‰ din deficitul bugetar”. Din gaura bugetară de miliarde, scumpirea cărților ar acoperi, așadar, doar un orificiu cît un vîrf de ac. Și aici intervine componenta culturală a cărții, care nu e un produs oarecare: pentru 2 la mie din deficitul bugetar merită să tăiem și mai mult accesul la carte și lectură? Pentru gaura bugetară creată din incompetența Guvernului facem un sacrificiu pe termen lung? Dar astfel de întrebări nu-i macină pe guvernanții noștri. După ce au introdus tot felul de excepții – pentru constructori, pentru agricultură, pentru IT etc. – fără vreun studiu de impact serios, acum taie la grămadă, tot fără a analiza impactul și consecințele. Industria editorială, orice s-ar întîmpla, iar e „victimă colaterală”, dar rămîne cum a fost: un domeniu care funcționează pe o piață foarte concurențială. Producția și vînzarea de carte sînt, în România, „mai capitaliste” decît multe alte ramuri ale economiei, masiv sprijinite de stat (și tot nemulțumite, vezi obrăznicia HORECA de a cere începerea anului școlar mai tîrziu, ca să mai prindă o săptămînă pe Litoral…). Nu-i paradoxal că tocmai cartea e, la noi, exponenta de frunte a economiei capitaliste?
Dar să revenim la prețul cărților. Chiar și acum, cînd s-au scumpit (repet, nu pentru că editorii vor să se-mbogățească, ci din cauza inflației, a crizei mondiale de hîrtie, a creșterii costurilor la energie și altele), cărțile n-au, în principiu, un preț foarte mare în comparație cu alte produse sau servicii de pe piața românească. Și, oricum, sînt mai ieftine decît în alte țări europene (în timp ce, așa cum presa a scris de multe ori, multe produse alimentare costă mai mult la noi decît în Italia, Germania sau Franța…). Dar percepția dominantă e că sînt scumpe, pentru că puterea de cumpărare a unei mari părți din populația țării e scăzută. Ce poate face statul în acest caz? Nu poate „umbla” în mod direct la preț. Decît prin menținerea cotei de 5% sau eliminarea totală a TVA. Dacă, ani la rînd, a existat cotă de 9% pentru bere fără alcool și sucuri cu zahăr (niște chestii total nesănătoase, după gustul meu), de ce n-am putea elimina de tot TVA pentru cărți (niște chestii întru totul sănătoase, tot după gustul meu)?
Preț fix pentru cărți?
Eventual, statul ar mai putea face ceva. Ar putea legifera prețul fix al cărții, ca în alte țări (mai ales europene): în Germania există din 1887, Franța l-a introdus în 1981 prin mult disputata „Lege Lang”, alte țări l-au legiferat mai tîrziu (Argentina, Austria, Grecia, Italia, Coreea de Sud, Mexic, Belgia, Japonia, Portugalia, Olanda). În Marea Britanie a existat un preț fix al cărții încă din secolul al XIX-lea, dar a fost suprimat în 1995; și în Suedia a existat și s-a desființat în 1974.
Foarte pe scurt, o asemenea măsură ar însemna că editorul fixează un preț de vînzare, iar comercianții de cărți au voie să facă reduceri în anumite limite, reglementate de lege. Susținătorii acestui sistem consideră că, astfel, se asigură o egalitate între diversele puncte de vânzare (librării, supermarketuri, chioșcuri etc.) și accesul publicului la o mai mare diversitate editorială. Librăriile mici, independente, ar fi ajutate să supraviețuiască (pentru că ele nu-și permit să facă reduceri și campanii promoționale, precum lanțurile de librării ori hypermarketurile). Adversarii consideră că prețul fix crește, în ansamblu, prețul pentru cumpărătorul final (care nu mai poate beneficia decît de reducerile reglementate, în general mici), că piața editorială funcționează mai bine în regim de concurență liberă, care le permite vînzătorilor să „umble” la preț într-un mod flexibil, în funcție de cerere.
Ar fi utilă, în România, o reglementare de acest fel? În mediile profesionale s-a purtat această discuție de ceva timp. În 2016, Grigore Arsene, președintele AER, spunea că există două tabere printre editori: unii care vor preț fix, alții care se tem de el.
Probabil că și acum lucrurile stau la fel (ceea ce e firesc), iar între timp lucrurile s-au complicat prin creșterea tot mai mare a vînzărilor online. În Franța, după 40 de ani, s-a constatat că efectele Legii Lang au fost, în ansamblu, pozitive, dar se discută în ultima vreme despre o necesară revizuire, pentru a fi pusă în acord cu comerțul online și cu marile platforme de tip Amazon. Și în alte țări funcționează bine reglementarea prețului fix. Aș observa însă că mai peste tot e vorba de piețe de carte mari, funcționale, performante, înscrise într-un context economic și social mai larg care, de asemenea, e predictibil și bine guvernat. La noi, piața de carte e mică, încă nematurizată, fluctuantă (ba chiar, pe alocuri, mofturoasă), iar de buna guvernare ce să mai zic…
Oricum, poate că n-ar fi lipsită de interes o dezbatere substanțială pe această temă, pentru a vedea dacă în România ar funcționa prețul fix la carte și dacă avantajele ar fi mai mari decît dezavantajele, pe termen scurt și lung. Dar eu văd cîteva dificultăți. În primul rînd, mulți dintre politicienii care – într-un final – ar trebui să voteze o astfel de lege nu pricep despre ce-i vorba, deci e greu de dialogat cu ei. (Uitați-vă pe componența comisiilor de cultură din Camera Deputaților și Senat; eu m-am uitat și nu știu cine de acolo s-ar putea pricepe la politici culturale, ca să nu zic mai mult, și ar fi în stare să sesizeze mecanismele fine și implicațiile unei asemenea legi). În al doilea rînd, cine ar trebui să discute cu parlamentarii, să facă lobby, să explice ce și cum, să comunice public despre acest subiect? Organizațiile profesionale, desigur, cum s-a întîmplat în Franța, în Italia și în alte țări cînd s-au adoptat legi privitoare la carte și lectură. Or, aici lucrurile se complică. O organizație/asociație a librarilor n-avem, din cîte știu, iar organizații ale editorilor sînt mai (prea?) multe. Va urma.
Din episodul următor: de cîte asociații ai nevoie ca să reprezinți o industrie?; cine – și cum – poate susține cauza cărții și a lecturii?; chiar avem nevoie de intervenția statului?
Foto: Fabiola Penalba, Unsplash
mirceavasilescu.blog 
În siajul ideilor liberale clasice (în sens larg, non-partinic) de tip laissez-faire, nu cred în măsurile intervenţioniste, nu cred într-un mercurial impus pieţei,indiferent că este vorba de piaţa produselor alimentare, de piaţa cărţilor sau de piaţa ideilor. Mărturisesc că nu–mi sunt foarte clare consecinţele pe care, pe termen termen lung, le-ar avea impunerea, de către editură, a unui preţ unic la carte, la noi, în România, chiar pentru simplul fapt că profitul librăriilor /difuzorilor de carte stă în jocul procentelor din adaosul comercial.Cât despre eventualele reduceri, sub limita admisă, pe care le-ar practica o librărie, slabe speranţe! În teritoriu, unele librării nici măcar nu respectă campaniile promoţionale, pe care editurile le propun, de la centru, sau , cel puţin, nu la toate titlurile menţionate! În schimb, sunt perfect conştientă de necesitatea unor măsuri protecţioniste în domeniul cultural, pe care doar o Franţă cultural etatistă şi centralistă le-ar fi putut inspira, începând cu drepturile creatorului / lucrătorului cultural (horribile dictu!) şi sfârşind cu subvenţionarea cărţilor valoroase, dar nevandabile şi, prin extensie, a actului cultural real, necomercial şi destinat unei audienţe restânse! Din câte ştiu, pe la începutul anului a apărut o iniţiativă, care era o soluţie de tip win-win lansată de AER , susţinută şi de ABBPR şi care avea girul fostului premier, o campanie de încurajare a lecturii din autori români, destinată elevilor, care ar fi trebuit să se materializeze, printre altele, printr-un program anual de finanţare de vouchere de carte (că tot s-a vorbit de HORECA !) şi un program de achiziţie de carte pentru bibliotecile publice, în general şi a bibliotecilor şcolare, în special. Erau multe detalii tehnice care ar fi trebuit puse la punct, începând cu desemnarea sursei de finanţare, până la atribuţiile concrete ale tuturor entităţilor implicate.De atunci şi până acum, cu ocazia protestului AER privind mărirea TVA-ului la carte, n-am mai aflat nimic !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici eu nu susțin, în general, intervenția statului în economie (mai ales a unui stat ca al nostru, care ia măsuri heirupiste și e plin de incompetenți în funcții publice…). Mi s-a părut însă interesant să descriu, foarte pe scurt, cum funcționează prețul fix al cărții, aplicat în multe țări. Și, precizez, aplicat în mod diferit de la o țară la alta; cum ziceam, în Germania există din 1887, iar în Marea Britanie a funcționat încă din secolul al XIX-lea, nu prin lege, ci printr-un fel de acord între editori, dar s-a eliminat în 1995. În Franța – unde legea Lang a fost contestată la vremea ei, inclusiv în justiție, printre alții de către FNAC – s-a scris mult în 2021, la 40 de ani de la adoptare, despre efectele legii și se pare că au fost mai degrabă pozitive. Am pus și un link la un articol (https://www.vie-publique.fr/eclairage/280026-le-prix-unique-du-livre-40-ans-apres-la-loi-lang). De exemplu, un efect clar pozitiv a fost supraviețuirea librăriilor mici, independente care, pe o piață lăsată în pace, fără reglementări, nu puteau face față marilor lanțuri de tip FNAC. Mi se pare interesant, cum scriam în alt articol, că în 2022, în Franța s-au înființat 142 de librării noi, mai ales în orașe mici și medii. Ce-i drept, în Franța există și alte forme de sprijin pentru librării: Centre National du Livre și autoritățile locale (care pun la dispoziție spații pentru deschiderea de librării) au și ele un rol. România anului 2023 nu e în situația Franței din 1981, ci stă mai prost. Așa că, dacă ar fi să se adopte niște măsuri legislative (despre prețul fix sau de alt tip), ar trebui stabilite niște obiective clare, după o discuție serioasă. De pildă, la capitolul librării stăm foarte prost, dar între timp cărțile se pot cumpăra de la librăriile online sau direct de pe site-urile editurilor. În acest context, ce poate face statul ca să stimuleze piața de carte? Chiar poate face ceva sau mai bine își vede de treabă? Eu cred că ar trebui să facă ceva – în mod inteligent și consecvent, ceea ce nu știu dacă e în stare 😦 – pentru a îmbunătăți accesul la carte și a stimula în primul rînd lectura, nu „piața de carte” în sine. Obiectivul principal ar trebui să fie nu doar „cum să facem să se vîndă mai multe cărți”, ci „cum să facem să se citească mai mult” (ceea ce înseamnă că trebuie implicate și bibliotecile). Sigur, ideea de intervenție a statului poate suna „socialist”, dar în halul în care sîntem la capitolul carte și lectură cred că e nevoie de soluții pragmatice, dincolo de eventuale dispute ideologice. Problema voucherelor pentru cărți era într-o propunere legislativă care a picat, am scris despre ea în episoadele anterioare. Fostul prim-ministru s-a întîlnit, în septembrie anul trecut, cu o delegație foarte amestecată de oameni de cultură, bibliotecari, editori, scriitori etc., dar nu mă așteptam – sceptic fiind de felul meu – să iasă ceva din asta (v. aici: https://www.g4media.ro/premierul-ciuca-intalnire-la-guvern-cu-personaje-extrem-de-controversate-victor-neumann-acuzat-de-cnsas-ca-a-turnat-12-ani-la-securitate-si-dan-dungaciu-care-a-sustinut-aur-in-moldova-si-respinge.html). Probabil că dl Ciucă a vrut să „bifeze” nițică atenție dată culturii și atît. Reprezentanții AER au bătut de multe ori cărările spre Guvern sau Parlament, de ani întregi, dar n-a ieșit mai nimic din asta. O să mai vină vorba în episoadele următoare…
ApreciazăApreciază
Ca un cititor de modă veche şi de cursă lungă ,cred că o librărie mică, generalistă, pentru că nu-şi poate permite să fie nişată, dornică de a-şi fideliza clientela, in absenţa unor pachete de reduceri consistente, ar putea compensa fie :
• diversificându-şi serviciile, construind o mică comunitate locală prin cluburi de lectură, lansări de carte, (vezi Bufniţele) . Din păcate, ele şi-au diversificat doar produsele-papetărie, obiecte artizanale, gadget-uri, cadouri-necesare şi ele.
• fie personalizându-le, oferind servicii atipice unor cititori atipici (şi pretenţioşi!) , de pildă fiind intermediarul unor tranzacţii de tip-localizare , lansarea comenzii, recepţionarea cărţii, respectiv vânzarea, împreună cu costurile de transport aferente, inclusiv comision, a unor cărţi apărute la edituri obscure, cu care respectiva librărie nu are contract de furnizare .Cele mai multe librării merg pe minima rezistenţă, de tip-Mănânci ce-ţi dau eu, dacă nu-ţi place ,e problema ta.!
• Poate că nu ar fi rău dacă librăriile şi-ar actualiza şi programul de înregistrare electronică a cărţilor, cartea să poată fi regăsită nu doar după titlu, ci şi după autor şi editură (Unii dintre noi încă urmărim autori, nu doar titluri).
Îţi mulţumesc că mi-ai făcut trimiterea la link, m-ai ajutat să văd problema dintr-o perspectivă mai largă.
ApreciazăApreciază
De acord cu ce spui, așa funcționează librăriile independente în alte țări, oferind servicii diferite față de marile rețele. Dar, pentru asta, librăriile au nevoie de stabilitate financiară și de resurse suplimentare (financiare și umane). Or, pentru asta, trebuie să vîndă mai mult, ca să aibă destui bani pentru a-și extinde activitățile. Și ajungem astfel la aceeași problemă: ne trebuie, în ansamblu, mai mulți cumpărători/cititori. Cazul „Bufnițelor” e unul special, din mai multe motive, începînd cu calitățile excepționale ale celor două „bufnițe” – Raluca Selejan și Oana Doboși – și continuînd cu faptul că funcționează într-un oraș mare, cu un public cultivat. E greu, probabil, de replicat la scară națională (sau în localități mai mici). Și, a propos de „ce poate face statul”, Franța centralistă a dat un bun exemplu în pandemie: a pus cărțile pe lista „bunurilor esențiale”, așa că în perioada de lockdown librăriile au rămas deschise (alături de magazinele alimentare, farmacii etc.).
ApreciazăApreciază
Când spuneam că sunt un cititor de modă veche mă refeream la faptul că sunt, poate, printre cei puţini care mai frecventează librăriile , din plăcerea tactilă pe care ţi-o aduce răsfoirea unei cărţi şi din pricina unor reticenţe de om bătrân ( nu prea fac plăţi online). Cred că marile provocări ale librăriilor mici nu sunt marile reţele de librării de tip Cărtureşti(pe care-i frecventez cu delicii, nu doar din considerente legate de reduceri , promoţii şi facilităţi de abonat, cât pentru posibilitatea de a achiziţiona cărţi dintr-o gamă mai largă şi de a obţine, la comandă, cărţi pe care nu le au în raft, dar există în stocul editurilor cu care au contract) ,ci marile platforme de comenzi online .În rest, de acord cu tine, referitor la Bufniţe şi la publicul lor cultivat. În timpul pandemiei, m-am bucurat când am auzit de iniţiativa statului francez de a nu închide librăriile.
ApreciazăApreciază