La ultimul Gaudeamus, desfășurat în noiembrie 2017, invitatul special n-a mai fost, așa cum se întîmpla de obicei, o țară, ci Uniunea Europeană. Cred că nu am meditat destul asupra acestui fapt, pe care unii îl vor fi tratat conjunctural, iar alții îl vor fi privit firesc, bucurîndu-se de standul bine conceput și bine organizat (cu conferințe, dezbateri, prezentări pentru copii, invitați interesanți, ba chiar și un cooking show și degustări de ciocolată). Reprezentanța Comisiei Europene în România a adunat la un loc forțe creatoare și a oferit, în mod firesc, o imagine comprimată asupra cărții și culturii scrise în Europa. Spun că ar fi trebuit să medităm mai mult asupra acestui fapt pentru că, fără contribuția Comisiei Europene, peisajul culturii scrise în UE ar fi fost mai sărac în ultimele două decenii.

Citește în continuare „Comisia Europeană, cartea şi cetăţenii-cititori” →

„Uite, rugămintea este să-i lași în pace pe Coldea și Onțanu”, i-a spus Emiliei Șercan „un cunoscut analist politic” pe vremea cînd autoarea investiga doctoratele plagiate. Și i-a mai explicat „analistul” că Oprea e foarte important în schema de putere a statului. Și, prin urmare, este vorba despre „viitorul țării”. Cum vi se pare? Citește în continuare „Sistemul, doctoratele și viitorul țării. Mai vorbim despre plagiate?” →

Iar a început. Credeam că se terminase, dar m-am înșelat. Într-o emisiune TV din 28 mai (o puteți vedea aici, dar o să vă pierdeți vremea) a fost scos de la naftalină un text din 2012 (îl puteți citi aici, dar nu e articol de presă, e propagandă și manipulare) și s-a pus, ca-n ședința de partid, problema „de principiu”: ce scriitori promovează statul român în străinătate? De principială ce-a fost, chestiunea s-a redus la un singur nume: Mircea Cărtărescu, despre care s-a spus că ar fi beneficiat de „miliarde” de la Institutul Cultural Român, pe vremea cînd era condus de Horia-Roman Patapievici. Că ar fi avut un statut privilegiat la traducerea în alte limbi. Citește în continuare „„Miliarde pentru Cărtărescu”” →

„Aparatul de propagandă” (îi zic așa, pe scurt, ca să fie mai simplu) a reluat de curînd povestea cu „Editura Humanitas pe care i-a făcut-o cadou Pleșu prietenului său Liiceanu”. Și dă-i și dezbate-o, și pune-o pe site-uri, și înflorește-o, și comenteaz-o. E fix ca-n bancul cu Stalin și Șostakovici: nu era Volgă, era bicicletă, și nu i s-a dat, ci i s-a luat. O poveste stupidă precum asta n-ar merita mai mult de-un banc și-o tăcere.

Dar pentru că aparatul de propagandă macină înainte – cu efecte din ce în ce mai serioase asupra unei bune părți a publicului, după cum se va vedea peste cîțiva ani, cînd va fi prea tîrziu – mă gîndesc că povestea merită măcar un comentariu din partea unuia ca mine: suficient de bătrîn ca să mai știe niște întîmplări și oameni vechi, dar suficient de ingenuu ca să mai aibă surprize. Iată-l. Citește în continuare „Supa reîncălzită cu Editura Humanitas” →